O întâmplare la metrou cu un cerşetor

Astăzi am făcut un lucru pe care nu l-am mai făcut din liceu: am vorbit în public. Şi să nu vă imaginaţi că aş fi fost invitată la vreun simpozion sau la vreo prelegere publică. Nu. Eram în metrou, ducându-mă la muncă într-o zi de duminică.

Poate că vă întrebaţi despre ce am vorbit. Ei bine, a fost un monolog de câteva secunde despre cât de rele sunt lucrurile în societatea noastră, despre cum domnişoare şi domnişori de liceu şi de facultate, care se spetesc să-şi termine studiile şi să mai aibă un job pe deasupra, au ajuns să fie hărţuite şi hărţuiţi în mijloacele de transport în comun de personaje dubioase, care se bucură de acel ajutor social infim de la stat, obţinut pe urma muncii oamenilor cinstiţi.

Pe scurt, un personaj dubios s-a urcat de la o anumită staţie de peron şi a început să ceară tuturor bani şi ţigări la modul nonşalant, de parcă toată lumea de pe peron şi din metrou îi era prietenă din copilărie. Acest individ nu părea să fi fost vreun amărât, care-şi poartă sâmbetele pe sub podurile şi prin canalele bucureştene. Era îmbrăcat decent, în haine curate, avea adidaşi roşii, blugi, o geacă neagră şi o şapcă neagră cu scris alb; în mână avea o sticlă de cola de 1litru băută pe jumătate.

Treaba mea nu este aceea de a muştrului persoanele din metrou – puteţi întreba orice pe oricine, că este o ţară democratică... încă – dar tipul ăsta m-a deranjat la culme. Am întâlnit şi eu cerşetori şi modul lor de a cerşi nu m-a deranjat niciodată. Menţionez că am dat bani sau mâncare oamenilor sărmani pe care i-am întâlnit, de fiecare dată când am putut. Înţeleg că în urma unor neajunsuri unii oameni ajung pe drumuri, iar acest lucru se poate întâmpla oricui.

Dar tipul ăsta se băga în sufletul omului, era complet agasant, şi întreba persoanele din metrou dacă aveau bani şi ţigări. Domnii îl refuzau nepoliticos sau nu-l luau în seamnă, însă insista mai mult pe domnişoarele care se aflau în vagon. Striga la ele până când acestea, enervate de zbieretele sale, care erau peste vocea tipei care anunţa staţiile în difuzoare, stabileau un contact vizual cu acestea.

Până la Universitate, toată lumea din vagon ştia că tipul ăsta avea nevoie de bani şi de ţigări. Eram enervată la culme şi îmi venea să-i arunc cu cartea în cap, dar încerc mereu să am o stare calmă de spirit.

Mi-au sărit toţi dracii când a ajuns să o întrebe şi pe o tipă care se aşezase pe scaunul din faţa mea dacă are să-i dea bani că-i amărât. Domnişoara părea foarte tânără şi, după părerea mea, să fi fost anul I la facultate. Cred că era de-o seamă cu soră-mea. Atunci i-am zis cât am putut eu de calm:

- Mă scuzaţi, dar nu credeţi că este urât ca un bărbat aşa de tânăr ca dumneavoastră să ceară bani domnişoarelor? – moment în care toţi oamenii din vagon şi-au scos căştile din urechi, privirile din cărţi şi din telefoane şi s-au uitat la mine, aşteptând începerea circului, dar nu mi-a păsat. Adică sunteţi tânăr şi aveţi forţă de muncă. Vă puteţi lua un job. #burn

Tipa aia s-a ridicat şi a coborât. Zâmbea la mine. Nu cred că se aştepta ca cineva să „îi ia apărarea” – să se consemneze: nu am făcut-o pentru ea, ci pentru că ăla era nesimţit. Nimeni din metrou nu se aştepta ca o tipă să se ia de un cerşetor şi să i-o arunce p-aia cu „du-te la muncă!”.

La care tipul, roşu la faţă, zice:

- Dar ce? V-am cerut dumneavoastră?

- Nu nu mi-aţi cerut mie, dar sunteţi nepoliticos. Lumea din vagonul ăsta nu învârte milioane şi te asigur că nimeni de-aici nu şi-a primit încă salariul ca să-ţi dea dumitale bani.

Nu a avut replică la ce i-am zis. S-a aşezat în locul tipei care a coborât la Romană şi a început să bolborosească. Printre bolboroseli am auzit: „Nu ai cei 7 ani de-acasă” şi „Eşti nesimţită!” şi alte lucruri pe care nu le-am putut înţelege. Încercam să citesc în continuare despre lupii mongoli şi viaţa din stepă (BTW, acum citesc „Totemul lupului” de Jiang Riang, apărut la Editura Curtea Veche, în 2011 – cu plăcere!). Îmi tremurau genunchii şi îmi bătea inima cu putere, deşi nu îmi era frică de el. Era un silfid şi nu-mi ajungea până la umeri. Cu toate astea, ca să evit un conflict şi ca să se ţină după mine, m-am dus la altă uşă de metrou.

Ce a fost ciudat a fost că nimeni din metrou nu a zis nimic. Din lupi carpatini am ajuns să fim un neam de oameni molatici, iar sângele nostru şi tăria de caracter s-au înmuiat din cauza popoarelor cu care am intrat în conflict de mii de ani. Nu spun că aveam nevoie să fiu apărată sau ceva, dar nimeni până la mine nu i-a zis ăstuia să se ducă la muncă. #braveheart #meritunpremiu

Tipul ăsta, un vierme care se zbate pe spinarea altora, nu trebuie să primească niciun ajutor social de la statul român, nici banii din cerşit nu îi merită. Sunt sigură că lumea îi dă bani doar ca să scape de el.

Am coborât la Piaţa Victoriei şi aşa a făcut şi el. S-a ţinut scai de o tipă căreia i-a cerut ţigări. Cred că are un fetiş. Deşi ea l-a refuzat de vreo trei ori, el a continuat să se roage de ea. Apoi a început din nou, în stânga şi în dreapta să ceară bani şi ţigări cu un tupeu de nedescris.

N-am putut să las asta să continue. Trebuia să fac ceva, aşa că am mers la cei doi jandarmi, care se aflau la trepte şi le-am spus că este o persoană deranjantă pe peron, care a cerut bani şi ţigări persoanelor din metrou şi încă făcea acest lucru pe peron. Nu speram că aveau să-i facă ceva. Din ce ştiu eu, jandarmii nu au posibilitatea de a da amenzi, sau de a duce persoane la secţie, sau ce fac ei, dar măcar să vorbească cu el.

- Da, doamnă! zise un jandarm. Puteţi să-l identificaţi?

- Da, uitaţi! El e. Cel cu şapcă.

Jandarmii s-au îndreptat către el şi eu m-am dus către ieşire. Trebuia să ajung la muncă. La nici două secunde, văd că mă depăşeşte şi iese de la metrou. Jandarmii nu i-au făcut nimic şi nici măcar nu l-au reţinut.

Acum, problema era că eram singură pe scările rulante şi tipul ăsta era în faţa mea. Eram pregătită de orice. Dacă venea la mine îl plesneam şi-i mai dădeam şi o geantă în cap. Sunt eu pacifistă, însă dacă este în calcul siguranţa mea, atunci pot să recurg cu uşurinţă la violenţă, iar eu nu sunt vreo frivolă.

- Îmi pare rău, domnişoară! Sunt amărât, să ştiţi!

Ce convenabil! Mai devreme zicea că sunt nesimţită şi că nu am cei şapte ani de-acasă.

- Toată lumea din metrou este amărâtă, i-am zis.

- Şi ce vreţi să fac dacă sunt amărât? (Nu era amărât. Avea adidaşi roşii) Să mă duc să fur? Să mă duc să fur până găsesc un job? Sunt amărât...
- Nu e vina mea. Toată lumea e săracă.

Aş mai fi putut să-i zic vreo două, dar mi-am dat seama că dacă aş fi continuat discuţia nu aş fi ajuns nicăieri. Orice argument aş fi adus, el nu avea să îl accepte şi ar fi ţinut-o pe-a lui: că e mai bine să cerşeşti decât să furi şi mai bine să cerşeşti decât să munceşti. Cred că în mintea lui a clocit o scară ierarhică, unde munca era peste capacităţile sale fizice sau mentale – numai fraerii munceşte – , furtul l-ar fi băgat în închisoare, unde ar fi fost femeia tuturor, iar cerşitul avea să-l înjosească şi să-i ofere câştiguri fără prea mari eforturi.

Eu am luat scările, iar el a luat liftul, dar nu înainte de a cere ţigări şi pe la buticurile de la metrou. Poate că par dură dar m-am cam amuzat de treaba asta. Era ca un căţel cu o vezică urinară fără oprire, care-şi marca teritoriul peste tot. Am ajuns la trecerea de pietoni şi aud din spate:

„Auziţi, domnişoară? Nu aveţi nişte bani să-mi daţi şi mie că sunt amărât?”

M-am întors şi m-am uitat la el. Zâmbetul îi dispare de pe faţă şi cu o privire posacă zice:

- A! Dumneavoastră sunteţi.

Am pufnit în râs. Zic:

- Da, eu sunt.

Apoi s-a făcut verde şi m-am dus către muncă, iar el a luat-o pe lângă părculeţ, spre Mega Image. L-am auzit de la distanţă cum cerea ţigări şi bani necunoscuţilor.

Concluzii: suntem o ţară de căcat, nişte lepre iau ajutor de la stat, poţi să fii înjunghiat şi aruncat pe şine la metrou, jandarmii nu fac nimic, poliţie inexistentă. Mă aştept ca zilele următoare să mă trezesc cu bandiţi la gura de metrou. Cred că-mi iau spray paralizant.

Fotografie preluată de pe Google Imagini

Postări populare