Bun venit acasă, Majestatea Voastră!

Nu am scris de multă vreme pe blog, pentru că nu am avut mai mult de zis decât alţii sau altele în perioadele în care dreptatea ne-a fost încălcată.

Nu am scris nimic pentru că au scris alţii şi altele mai bine decât mine şi nici acum, când scriu, nu consider că scriu mai bine decât ei sau ele. Nu am vrut niciodată să atrag atenţia asupra mea prin subiecte politice, pentru că nu mă pricep.

Anul acesta a trecut repede, cu un Guvern care pare că vrea şi ţine în morţiş să ne violeze şi fărâma de demnitate pe care o avem, deşi noi ne răzvrătim împotriva acestei stări în care am fost atraşi în mod violent precum tentaculele unei caracatiţe. Să se consemneze: nu iau partea niciunei facţiuni politice, mereu am fost confuză când a fost vorba de stângi şi drepte, şi nu am empatizat niciodată cu un om politic. Cum ar zice buna mea: "Să nu bagi mâna în foc pentru nimeni!". Dar am protestat.

Consider, însă, că am citit câteva cărţi beletristice şi academice şi că am auzit şi citit câteva păreri din partea oamenilor pe care i-am întâlnit în real şi online cu privire la manipulări şi tactici, cât să-mi fac o idee despre ceea ce se întâmplă. Poate că sunt manipulată în acest moment, poate că nu văd prea bine cum stau lucrurile, poate că mâine voi deschide ochii şi îmi voi da seama că ce gândisem cu o zi înainte nu fusese decât o iluzie, că toate fricile mele, toate iţele pe care le-am croit în conştientul meu să nu fi fost decât rodul numeroaselor cărţi pe care le-am citit. Însă acum simt că sunt trasă pe sfoară, că drepturile mele sunt încălcate, că oameni care nu au pregătirea necesară ocupă posturi înalte şi nu în interesele cetăţenilor în slujba cărora prezidă. Şi rezist.

Revin cu această postare pentru că simt că trebuie să vărs din mine toată suferinţa pe care am acumulat-o în ultimele zile.
Nimic nu mă doare mai mult decât să ştiu că bunul nostru Rege nu se întoarce acasă pentru a ne conduce, ci pentru a se odihni pe vecie.
Un om drept, puternic, care a acceptat destinul aşa cum i-a fost dat, care a trăit de opt ori mai mult decât ne-a condus, un om frumos şi integru. Un om care nu s-a plâns, care nu a condamnat pe nimeni, care nu a condamnat regimul care l-a trimis în exil.
Un om care a avut atât de multă răbdare cu noi.

Pare că timpul a avut el însuşi răbdare cu noi de l-a ţinut atât de mult timp în această lume. Părea că ne dădea ghionturi: "Hey, voi ce aveţi de gând să faceţi? Omul acesta bun încă aşteaptă să-l reprimiţi". Părea un om care avea să trăiască o veşnicie. Au căzut toţi: Hitler, Petru Groza, Dej, Stalin, Ceauşescu, dar el a rămas printre noi, precum un far. Însă noi aveam prova îndreptată nu către ţărmul pe care ni-l arăta farul, ci către stâncile care aveau să ne sfâşie în milioane de bucăţi pe întreaga mare, iar vântul ne sufla cu putere în pânze, aducând cu el mirosuri transatlantice exploatatoare şi post-comuniste, îndreptându-ne şi mai vijelios către destinul implacabil.

Acum farul s-a stins, mateloţii au strâns velele, şi orbecăie pe marea din ce în ce mai agitată. Nu lumina farului i-a orbit, ci lipsa luminii. Au strîns ochii ca după un blitz, sau ca după lumina orbitoare din cabinetul unui stomatolog, sperând că ea avea să reapară şi să le arate insula corectă. Cala e deja spartă, iar căpitanul vrea ca toţi să vâslească înainte, către stânci.

Aşa simt că suntem noi ca popor în acest moment. Suntem o navă în derivă, pe o mare agitată, cu cala spartă şi cu velele lăsate, cu mateloţi orbi şi cu un căpitan mult prea zelos ca să schimbe cursul. Şi pe măsură ce cala se umple de apă, devine din ce în ce mai greu să schimbe direcţia.
Aşa simt eu că era Regele pentru noi. Nu era doar un om, ci un simbol. Un om care a avut neşansa de a se ciocni cu cea mai mare pacoste a Europei. Un om care a trecut prin greutăţi numai de el ştiute. Un om care a refuzat să plece din Europa, ca să fie aproape de ţară. A primit azil politic în America, însă a refuzat. A primit azil în Marea Britanie, la verişoara lui, Regina Elisabeta a II-a, însă a refuzat.

Când eram mai mică am văzut un film cu tata despre ultimul împărat al Chinei. Nu am înţeles prea mult din acel film, copil fiind, şi nu l-am revăzut în întregime, însă îmi aduc aminte de o scenă: scena în care fostul suveran revine îmbătrânit şi în haine zdrenţuite în palatul în care locuise, doar ca să-l vadă transformat în muzeu, iar tronul său expus şi "apărat" de băieţelul gardianului, care habar nu avea cine era.

M-a durut sufletul gândindu-mă la cum m-aş fi simţit eu dacă cineva mi-ar fi luat casa şi nu aş fi putut să o revizitez decât la bătrâneţe. Credeam că era inuman să-i confişti cuiva locuinţa părintească. Habar nu aveam eu pe vremea aceea cine era Regele Mihai I, dacă România avea Rege sau cine conducea România în acea vreme (era pe vremea Preşedintelui Emil Constantinescu; sora mea nu se născuse încă, iar tata îmi explica ce se întâmpla, pentru că nu ştiam să citesc).

Când am crescut şi am învăţat despre Familia Regală, mi-am adus aminte despre acest film şi nu credeam că era adevărat ce citeam. Cum era posibil? Cum era posibil ca Regele să fi fost dat afară din ţară de nişte oameni răi? Cum era posibil să fi fost întors din drum pe 25 decembrie 1990 de către Iliescu, doar pentru că voia să îşi petreacă sărbătorile în România? Cum era posibil să nu fi fost lăsat, după 42 de ani de exil, să intre în ţara în care se născuse? De ce să nu fi avut dreptul să-şi viziteze strămoşii înmormântaţi la Curtea de Argeş? Oare cât de dureros fusese să piardă camerele prin care se jucase şi umblase de mic copil, cât de dureros fusese să se dezrădăcineze?

Cum este posibil ca în 1992, după o primire spectaculoasă a Regelui în ţară, acesta să nu rămână definitiv? Cum? Cum?

Credeam că noi, cei din generaţia mea, aveam să facem în aşa fel încât să readucem monarhia, cu el în frunte. Credeam că aveam să-i spun cuiva că-i sunt loială Majestăţii Sale, Regele Mihai I, că ţara avea în sfârşit să se repare şi câte şi mai câte... Dar de ce nu am cerut asta când a trebuit? De ce am crezut că avea să trăiască pe vecie şi că timpul avea să mai aibă răbdare încă puţin? De ce am aşteptat atât? De ce suntem un popor de oameni proşti? Îmi pare rău!

Bine-aţi venit acasă, Majestate! Vă rugăm să ne iertaţi!

Mă opresc aici cu această postare. Aberez. E dureros pentru mine să mai scriu.


Am ratat şansa.


Postări populare