Cum a fost să aştept ore întregi ca să ajung la catafalcul Majestăţii Sale

Cum a fost să aştept 7 ore, mai exact.

M-am pregătit pentru întâlnirea cu Majestatea Sa cu câteva zile înainte. După ce m-am uscat de plâns, în Bucureşti, am decis să mă întrept către reşedinţa Savin din Prahova, şi să profit de cele câteva zile libere pe care le aveam de la serviciu.

Simţeam nevoia să fiu acasă, lângă familia mea, lângă acei oameni care poartă pentru Domnia Sa aceeaşi iubire înflăcărată. Simţeam că dacă aveam să rămân în acea stare în Bucureşti, aveam să o iau razna. Aveam un gol în suflet pe care nu puteam să-l opresc, o avalanşă de durere pe care nu puteam să o stăvilesc, de parcă un membru al familiei restrânse murise.

Regele Mihai I era ca un membru din familia noastră restrânsă. Majestatea Sa vorbea poporului atât de calm şi ne povăţuia atât de priceput, încât aveam impresia că era un bunic, care avea să vegheze asupra noastră o veşnicie. Acelaşi lucru l-a spus şi Dl. Dragoş Pătraru într-unul dintre cele mai frumoase fragmente ale sale, intitulat „La revedere, Sire!”, difuzat pe 6 decembrie 2017.

Am plecat, aşadar, la ţară, chiar în ziua în care a aterizat sicriul cu trupul neînsufleţit al Majestăţii Sale, adică miercuri, 13 decembrie 2017. Înainte să plec am văzut pe internet imagini în direct, de la Aeroport. Am plâns şi-atunci şi nu-mi venea să mă despart de laptop, ca să plec la Gara de Nord. Atunci mi-am dat seama de cât de mare era doliul care se aşternuse peste ţara noastră.

Până atunci, îl plânsesem pe Rege in absentia. Era încă în Elveţia, la Lausanne, în compania Familiei Regale, dar în momentul în care a ajuns în ţară, sentimentul de tristeţe s-a adâncit. Totul devenise real. Crudul adevăr ne lovise în suflete mai tare decât un obuz aruncat cu putere de tunul unui tanc într-un zid vechi cu amorsă mâncată de vreme; şi nu avea să se termine niciodată. Majestatea Sa Regele Mihai I, „bunicul”, nu avea să mai fie prezent vreodată, vorbele sale nu aveau să mai răsune vreodată printre noi, nici la radio, nici la TV, nici online, ci aveam să ascultăm de-aici înainte numai reluări ale discursurilor sale. Nimeni nu avea cum să mai poată să-l mai întrebe cum a fost când comuniştii au luat puterea, nici cum a fost în exil, nici cum a fost când a revenit în ţară, în anii 90, şi nici el nu avea cum să ne mai trimită noi poveţe de dincolo de viaţă. Murise. Trecuse în nemurire, lângă strămoşii săi şi lângă Regina lui.

„Ai văzut că a murit Regele?” m-a întrebat bunica atunci când am venit acasă. „Săracu’...” a adăugat. Era ciudat că acel lucru venea din partea ei. S-a născut în 1939, pe vremea Regelui, însă nu-şi aminteşte foarte multe lucruri din perioada monarhică, şi nu am auzit-o vreodată deplângând-o. Probabil pentru că nu îşi aminteşte foarte mult din acea perioadă. Viaţa ei a fost marcată de muncă la colectiv, comunism şi repercursiunile capitalismului. Când vede ce se întâmplă în ţară, că la 28 de ani de la Revoluţie noi tot suntem sclavi şi că salariile sunt prea mici pentru lumea în care trăim, oftează şi spune: „Şi nu era mai bine pe vremea lui Ceauşescu?”. Nu am cum să-i răspund. Evit să intru în polemici politice, mai ales că nu am trăit în perioada respectivă. Am înţeles că a fost bine o perioadă. Apoi lucrurile au mers prost. Foarte prost. Dar mă opresc aici.

„Dacă nu-l întorcea tartoru’ ăla de Iliescu atuncea, acuma aveam Rege”, mi-a zis. Am aprobat. Iliescu nu-i un simplu drac. E şefu’ la draci. Ăl mare de tot ("tartor" înseamnă "şeful dracilor", dar blogspotul nu mă lasă să pun note de subsol). Acum, când scriu, mă gândesc că poate primul tartor fusese Petru Groza în 1947. Dar poate că nu ştie. Comunismul nu i-a dat bunicii acces decât la 4 clase şi nu i-a pus pe bancă decât istorie scrisă de comunişti.

Tata a ajuns la concluzia mea când a văzut documentarele in memoriam, prezentate la televizor: „Suntem un popor de oameni proşti” şi l-am mai auzit bodogănind prin curte şi înjurând comunismul (nu era prima dată când se descărca astfel). A recunoscut că după Revoluţie populaţia era atât de îndoctrinată şi dezinformată încât repetaseră acelaşi discurs şi încă îl urau pe Rege: „De ce să vină Regele înapoi? Să stea acolo, cu auru’, în Elveţia”. Când istoria a fost dezvăluită, şi-a schimbat radical opinia şi acum poartă pentru Majestatea Sa cel mai profund respect.

Mama a empatizat cu Regele Mihai: „A făcut şi el ce-a putut” şi s-a declarat îndrăgostită de Majestatea Sa, privind imaginile cu el: „Ai fost cel mai tare”, „Ia uite ce frumos erai!”.

Pe fratele meu, de 10 ani, a trebuit să-l punem în temă cu evenimentele ce se desfăşurau la televizor. A trebuit să-i explicăm cine era Regele Mihai, de ce nu domnise până atunci, cine fuseseră Regii Carol I, Ferdinand şi Carol al II-lea. I-a luat ceva timp ca să memoreze ordinea lor. Nu a dezvoltat nicio opinie politică până în acest moment şi credem că e mai bine aşa.

Sora mea empatizează la rându-i cu Familia Regală, însă examenele o stresează mult prea mult pentru a discuta subiecte legate de istorie şi politică.

M-am întors în Bucureşti vineri de dimineaţă. Am făcut ordine în casă şi am aprins o lumânare parfumată pentru Majestatea Sa. Am vărsat pentru Domnia Sa un pahar de vin roşu, aşa cum este obiceiul. Am căutat cele mai închise haine, am pus în geantă 3 lumânări parfumate, o carte şi lampa de citit şi am ieşit pe uşă. Nu m-am îmbrăcat foarte gros, crezând că nu aveam să stau la coadă mai mult de 4 ore: purtam o helancă, blugi destul de subţiri, o eşarfă de mătase, un palton şi o şapcă de căpitan, din fetru. Am luat 10 garoafe roşii de la florărie şi am intrat la metrou. Era 15:10 când am plecat de la apartamentul meu de pe Şoseaua Giurgiului.

De la staţia de Metrou, de la Eroii Revoluţiei şi până la cea de la Universitate nu am făcut mai mult de 20 de minute. Am luat-o prin spatele Universităţii, am coborât către Cercul Militar Naţional, am trecut pe zebră, şi am cotit la dreapta pe Calea Victoriei printre hotelurile Capitol şi Capşa. Două bătrânele vorbeau între ele şi le-am auzit în grabă. Una zicea: „Nu-s foarte mulţi tineri”, iar cealaltă a spus, când m-a văzut cu cele 10 garoafe: „Uite, fă, se duce la el acolo”.

Da, mă duceam la el, acolo. Am atât de mult respect pentru Majestatea Sa, încât îmi vine să scriu „el” cu majusculă. A căpătat o aură divină pentru mine şi sunt sigură că a avut-o dintotdeauna.

Pe măsură ce mergeam mă întâlneam cu oameni obişnuiţi, care veneau dinspre Palatul Regal. Unii râdeau, alţii erau trişti, alţii nu aveau nicio expresie pe faţă. Am depăşit apoi o doamnă care ţinea în braţe un superb buchet de crini. Eram sigură că se ducea să le depună în faţa palatului. M-am simţit ruşinată comparând florile ei cu ale mele. Eu nu aveam decât 10 garoafe, pe care dădusem 20 de lei. Bugetul sărac nu mă lăsase să cumpăr un buchet frumos. Erau frumoase şi ale mele. Erau proaspete şi aveau un parfum suav. Dar buchetul ei era glorios, învelit în hârtie creponată lila şi îl surclasa pe al meu în multe aspecte. Florăreasa îmi spusese că florile pentru mort nu se înfoliază şi aşa ştiam şi eu, dar eram supărată pentru că nu mă gândisem şi eu să fac ceva mai frumos. Apoi m-am gândit că Majestatea Sa dusese un trai decent şi umil şi că poate că opulenţa nu conta în aşa de mare măsură pentru el, cât conta ca darul să fie din suflet. Şi era din suflet. Mi-am adus aminte ce spusese profesorul Grigore Catană despre Majestatea Sa:


„Omu’ a avut curaj şi a zis: „Majestate, nu vreţi să serviţi cu noi masa?”, „Ba da”. S-a aşezat pe un scăunel, a luat în faţă castronul care i se pusese şi întingea cu mămăligă odată cu ei. Le-a mulţumit şi-a zis: „Oameni, de-acum înainte să fiţi sănătoşi şi binevoitori cu cine vă calcă casa.”


Şi m-am gândit că Majestatea Sa a fost umil dintotdeauna, nu doar de când a început exilul.

Gardul Palatului Regal era plin de coroane, iar pe jos, pe trotuar, erau candele roşii de toate felurile. Am aşezat cu umilinţă florile pe roşii peste un buchet de trandafiri albi, singurul loc care mi s-a părut în siguranţă pentru ele. Voiam să nu fie călcate în picioare sau pârlite de candele. Am scos cu umilinţă lumânările parfumate din geantă. Două erau cu căpşuni şi una cu fructe de pădure. Numai din acestea aveam în casă şi nu am mai luat altele. Speram ca mirosul lor să ajungă până la Rege, aşa cum odinioară parfumul jertfelor ajungea la Dumnezeu: „Apoi sa ia preotul din jertfa o parte spre pomenire si s-o arda pe jertfelnic, ca ardere, ca mireasma placuta Domnului”(Lev. 2:9).

M-am închinat în faţa portretului Majestăţii Sale, am citit poezii şi scrisori agăţate în gard şi m-am închinat în faţa Palatului Regal de parcă era un lăcaş de cult. Şi era. Înăuntru era catafalcul regelui meu. Mă simţeam mult mai apropiată de acel loc decât de o biserică.

Apoi am mers să găsesc capătul cozii. Mulţimea se desfăşura din stânga Palatului Regal, continua după colţ, ocupa toată parcarea, făcând 5 bucle, urma apoi trotuarul, mulându-se la umbra Sălii Palatului şi se oprea în faţa intrării acesteia, la bilete. Mi-a luat vreo 5 minute ca să găsesc coada.

M-am aşezat tăcută la coadă. În faţa mea era două bătrânici, care au rezistat 7 ore şi ceva. În spatele meu a apărut un domn de vreo 50 de ani, o doamnă de vreo 40. După ceva vreme şi doamna Doctor Geambaşu, pe care nu am recunoscut-o decât după câteva ore (doamna doctor operează în oraşul Mizil, unde eu am studiat în acelaşi liceu cu fiica dânsei; domnişoara a murit însă, în noiembrie 2015 din cauza infecţiilor şi arsurilor survenite în urma incendiului din clubul Colectiv).

Mi-am scos cartea şi am citit. Când am schimbat primele vorbe cu doamna Geambaşu şi cu celelalte doamne de lângă mine trecuseră deja două ore, fără să bag de seamă. Se întunecase afară şi se lăsase frig şi eu îmi scosesem de multă vreme lampa de citit. Mai multă lume mi-a zis că devenisem un reper în mulţime, că se ghidau după lumina lămpii mele şi după singura carte care strălucea acolo. Poate că nu adusesem cele mai scumpe flori şi nici cele mai scumpe lumânări, dar dădusem mulţimii posibilitatea de a se găsi mai repede şi de a-şi relua locurile pe care le părăsiseră pentru un ceai, un covrig sau un mers la toaletele ecologie.

Doamna Geambaşu mi-a oferit un covrig, care m-a repus pe picioare. Nu mâncasem decât o banană şi un sandviş de dimineaţă, iar atunci era 18:20. O domnişoară s-a oferit să-mi dea o banană. O altă doamnă a zis că se duce să mai ia cafea dacă vreau şi eu, ca să mă încălzesc. Le-am refuzat amiabil. Nu voiam ca nimeni să se deranjeze pentru mine.

Auzeam din spate voci care îmi spuneau că e ghidau după lampa de citit. Am ţinut-o aprinsă până când am ajuns la gardul palatului, unde erau felinarele. Mă dureau ochii, iar în jurul meu oamenii se împrieteniseră deja între ei, cum făcusem şi eu, aşa că nu mă mai puteam concentra şi am citit cartea. Cineva s-a mirat în spate după 4 ore că puteam să citesc atât de mult, deşi nu mi-a zis personal.

Drumul pe lângă gard a fost mai rapid. Bănuiam că lucrurile în palat mergeau mai repede, că intrau mai mulţi oameni de-odată. Mulţimea îşi făcea griji dacă aveam să trecem toţi prin faţa catafalcului. Cineva zicea că în spate se pusese un grilaj şi că nu mai aveau voie să se aşeze. Ca să treacă timpul mai repede, am început să numărăm stâlpii care rămăseseră până la stradă. Erau 5 din locul din care am început să-i numărăm. Doamna Geambaşu sugerase această strategie.

Nu mai ştiu cum am ajuns pe trotuar, la colţul străzii. Cert este că lucrurile au mers mai repede. Apoi am avut impresia că iar stăteam pe loc. Şi, până la Palat au fost reprize când am mers când încet, când repede.

Pe doamna Geambaşu o mai văzusem, dar nu ştiam de unde. O persoană o recunoscuse de la un simpozion. „Bine că nu mă cunoaşteţi de la televizor”, a răspuns dumneaei. „Le-am vorbit de infecţii şi boli din spitale”. Undeva, în faţa Auditoriumului a spus „Mizil” şi am întrebat-o dacă e din Mizil. A zis că da, că este medic chirurg la Spitalul Mare. „Cum de mi-aţi scăpat?”, m-a întrebat în glumă. „Sunt doamna Doctor Geambaşu. Nu aveţi cum să nu mă cunoaşteţi. „Îmi cer scuze. Nu locuiesc în Mizil.” Apoi a spus „Colectiv” şi mi-am adus aminte. Am atins-o pe braţ şi i-am zis că îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci. Mi-a zis că Ioana studiase la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din oraş, la secţia filologie. „Şi eu la fel. Şi sora mea este mai mică cu un an decât fiica dumneavoastră”, i-am zis. Mi-a mai zis că era înscrisă în „Liga Tineretului Creştin Ortodox”, care activa în oraş. Eu nu avusesem nicio tangenţă cu acest organism. Am făcut un pact în tăcere ca să nu mai vorbim deloc de Colectiv şi fiica ei, Ioana. Nu doream să redeschid răni adânci. Am continuat prin a mă prezenta, ce studii aveam şi de unde eram. Am mai vorbit puţin.

Ştia. Cunoştea zona. Mă bucuram că în acea mulţime de oameni dumneaei se aşezase în spatele meu, probabil singura femeie din zona oraşului Mizil, pe care-o cunoşteam în acea mulţime.

La Auditoriu a oprit o dubă a Departamentului de Asistenţă Socială (sper să nu mă înşel), care a oferit mulţimii supă de tăiţei instant şi ceai de fructe de pădure. Am luat şi eu o supă de tăiţei, care m-a încălzit din cap până în picioare şi mi-a redat speranţa că aveam să reuşesc să ajung la catafalc, până la urmă. Altfel, aveam să-mi culeg rinichii şi ovarele de pe trotuar. Doamnele ştiu despre ce vorbesc.

De la Auditorium încolo erau atât de multe flori că gardurile erau ţesute cu ele precum o carpetă. Soclurile erau şi ele împânzite de lumânări. O bătrânică aducea din proprie iniţiativă flori din faţa palatului şi le trecea prin gratiile gardului. M-am oferit să o ajut puţin, însă mulţimea începuse să înainteze foarte mult şi deja simţeam cum oamenii se loveau de mine, încercând să ajungă cât mai repede în palat. Mi-am dat seama că mai mult încurcam decât ajutam, aşa că m-am scuzat şi m-am dus înapoi în mulţime.

Am ajuns în faţa porţii, iar jandarmii ne-au lăsat să intrăm în grupuri mari în curtea palatului. Nu mai fusesem niciodată acolo şi eram atât entuziasmată cât şi tristă. Tristă, bineînţeles, pentru Majestatea Sa şi entuziasmată că aveam ocazia să păşesc înăuntru. Dalele de piatră din curte erau inscripţionate fie cu JLC (dacă ţin bine minte), fie cu două steluţe. În curte, între cele două intrări principale erau două maşini negre, una dintre ele având un număr MAI, urmat de o serie de cifre.

În faţa intrării la care eram noi aşezaţi erau doi străjeri, care se plictisiseră şi ei. Încercau să-şi miste într-o manieră subtilă, ca să nu observe nimeni, degetele de la mâini şi picioarele ca să nu îngheţe. Ne-a părut rău pentru ei, gândindu-ne cât de greu era să fi stat în acea poziţie ore întregi.

Ni s-a permis să intrăm înăuntru şi să aşteptăm în holul de la parter, în şir de doi câte doi. Irearizabil. Era prea multă lume acolo ca să stăm câte doi. De cum am intrat ne-a izbit o căldură şi o lumină uimitoare. În acel moment, la cât de înfrigurată eram, cred că şi o cutie de carton găurită mi s-ar fi părut călduroasă.

Am intrat în palat la 22:05 şi am aşteptat acolo 30 de minute. Am înţeles că se ţinuse slujba sau un eveniment similar. Lumea vocifera. Nu mai aveau răbdare. Regele petrecuse 6 decenii departe de ţară şi noi nu mai puteam aştepta 5 minute departe de el.

Tot holul era din marmură albă şi galbenă, cu coloane masive galbene, ale căror capiteluri erau poleite cu aur. Din centrul tavanului, dintr-o rozetă simplistă dar care impune opulenţă, atârnă un candelabru rotund, numai din cristale. În dreapta cum intri, deasupra ventilaţiei care este cât un stat de om, se află un tablou uriaş al Majestăţii Sale Regele Carol I. La dreapta şi la stânga ventilaţiei sunt două uşi masive de lemn, pe peretele perpendicular acestuia sunt încă o uşă, baia şi un lift opulent. Deasupra lor sunt două fresce în culori primăvăratice, ce înfăţişează figuri feminine. După lift, se află scara enormă de marmură, străjuită la dreapta şi la stânga de două coroane din piatră, replici ale celei oficiale.

În spatele treptelor, coridorul se continuă şi există mai multe uşi de lemn. La etaj, treptele se bifurcă, la drepta şi la stânga. Stilul curat, luminos al holului se continuă pe etajele superioare. Coloanele masive din marmură galbenă sunt şi ele prezente, la fel şi candelabre. Sus, pe tavan, este o minuntată frescă în stil renascentist pe care se pot observa însemnele membrilor familiilor regale. Formele geometrice circulare sunt prezente pe tavan. Mai jos de frescă, la nivelul capitelurilor sunt basoreliefuri ale voievozilor români.

Am ajuns la etaj, în faţa uşii dincolo de care se afla Majestatea Sa Regele Mihai I. Pe un ton politicos, dar care mi s-a părut foarte neceremonios, ni s-a spus să grăbim pasul şi să nu stăruim în faţa catafalcului foarte mult. O plecăciune şi o cruce sunt de ajuns. Ne-au zis că vor să bage pe toată lumea înăuntru cât mai repede cu putinţă, deoarece era deja foarte târziu şi foarte frig. Am înţeles. Veneam de afară. Erau oameni care aveau să aştepte mai mult decât aşteptaserăm noi.

Înaintea mea a fost un domn care a îngenuncheat în faţa catafalcului, într-o manieră foarte solemnă şi s-a rugat. Am avut impresia că a făcut o promisiune. O altă doamnă, mai în vârstă, s-a aruncat pe trepte, a atins steagul şi a sărutat marginea sicriului.

Când a venit rândul meu m-am pierdut. Totul se derulase atât de repede, în ultimele minute, că uitasem rugăciunea pe care o pregătisem, iar în prezenţa Majestăţii Sale m-am intimidat. M-am găsit în genunchi, în faţa Regelui Mihai I al României, pe covorul roşu. Am împreunat mâinile şi mi-am regăsit în minte cuvintele. Două idei principale aveam să-i spun Majestăţii Sale, dar nu le voi scrie aici. Am făcut o cruce, apoi m-am ridicat şi am făcut o plecăciune. M-am îndreptat apoi către ieşire. De-acolo am stăruit. Nu voiam să plec, însă trebuia. M-am uitat la catafalcul acoperit cu steagul regal şi la cei patru străjeri ai săi. Voiam să-l memorez aşa cum era.

Am coborât scările de marmură şi am ieşit pe cealaltă parte. Se terminase. Acum trebuia să mă întorc la mine acasă, la problemele mele plebeşti şi la viitorul meu pe care încerc să-l scriu singură şi la propriu, şi la figurat. Dar simţeam că lucrurile nu aveau să mai fie la fel.

Am stat de la 15:45 până la 22:45 la Palatul Regal, adică 7 ore. 7 ore pentru 20 de secunde, dar 20 de secunde în prezenţa Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României.



P.S.: Am ajuns în cameră la 00:05 pentru că taximetristul care m-a luat pe mine şi pe o doamnă m-a lăsat pe altă stradă. Aşa că am mers pe jos o bucată de vreme pe Strada Stoian Militaru şi apoi pe Şoseaua Giurgiului până ce am ajuns acasă.

Postări populare