"Crimă şi pedeapsă" de Fiodor M. Dostoievski

~ Acest articol  nu-mi aparţine.
~ Este preluat de pe Adevărul.ro, la începerea "Colecţiei 101 de Cărţi"




Fiodor M. Dostoievski
portret de Vasili Perov
       Forţa profetică a scrierilor marelui prozator rus a jucat un rol important în canonizarea romanului, unul dintre cele mai importante în cultura europeană şi în literatura universală.
       La vremea când „Crimă şi pedeapsă" era gata în manuscris şi se pregătea de tipar, Danilov, un student de la Universitatea din Moscova, a jefuit şi a ucis un cămătar, având în minte idealul omului superior căruia totul îi este permis. Asemănarea cu destinul personajului Raskolnikov nu are nevoie de niciun comentariu. La 4 aprilie 1866, teroristul Dmitri Vladimirovici Karakozov a complotat un atentat nereuşit împotriva ţarului Aleksandr al II-lea, pentru care a fost judecat şi apoi condamnat la moarte prin spânzurare.
       Coincidenţă sau nu, aceste întâmplări consemnate în istoria epocii aveau să contribuie, şi ele, la întărirea aurei mistico-transcendentale care înconjoară povestea studentului Raskolnikov. Relevante sau nu pentru literatură, ele au contribuit, fără îndoială, la consolidarea mitului. Scriitorul a fost mândru de vizionarismul ficţiunilor sale, hrănite dintr-o realitate care se îndepărta din ce în ce mai mult de dimensiunea spirituală a omului şi de credinţa religioasă.
       Una dintre interpretările cele mai fecunde ale romanului îi aparţine cunoscutului filosof rus Vladimir Soloviov, propovăduitor al unei societăţi întemeiate pe principii spirituale, susţinător al sintezei dintre Bisericile orientale şi cele occidentale. Romancierul, a susţinut Soloviov, şi-a folosit materialul ficţional pentru a demonstra o teză de natură filosofică şi, mai mult, pentru a pleda cauza ei.
       „Autorul a urmărit reîntoarcerea la adevărata credinţă", a comentat Soloviov,  „ce se mai păstrează în rândul maselor. În acest ideal social al fraternităţii ori al solidarităţii generale, în care credea Dostoievski, primează semnificaţia religios-morală, şi nu cea naţională". Biserica în ipostaza de „ideal social pozitiv" era ideea de bază a unei noi serii de romane, din care Dostoievski n-a apucat să scrie decât „Fraţii Karamazov", după cum povesteşte tot Soloviov, care l-a însoţit pe scriitor la Sihăstria Optina, în vara anului 1878.
       În ce priveşte semnificaţiile inepuizabile din „Crimă şi pedeapsă", Soloviov afirma că romanul este, în realitate „simplu şi clar" şi, mai mult, că el este purtătorul unui adevărat mesaj social: necesitatea revenirii la temeiul religios al existenţei, care nu este o alegere, cu un dat al omului.
       „Semnificaţia romanului, cu toată profunzimea detaliilor, este foarte simplu şi clară, deşi nu a fost înţeleasă de mulţi. Protagonistul este reprezentantul acelei concepţii potrivit căreia orice om superior îşi este stăpân sieşi şi lui îi este totul permis. În numele propriei superiorităţi, în numele faptului că el este o forţă, eroul se consideră îndreptăţit să săvârşească o crimă şi într-adevăr o comite.
       Iată cum ceea ce credea el că e doar o nesocotire a unei absurde legi exterioare şi o sfidare curajoasă a prejudecăţii sociale se dovedeşte, brusc, a fi pentru propria-i conştiinţă ceva cu mult mai mult, se vădeşte a fi un păcat, o încălcare a adevărului moral lăuntric. Încălcarea legii exterioare primeşte o pedeapsă legală, din exterior, în deportare şi la ocnă, însă păcatul interior al trufiei, care-l separă pe omul superior de restul lumii şi-l conduce la omucidere, acest păcat lăuntric al autodivinizării poate fi răscumpărat numai prin fapta morală lăuntrică, prin actul moral al sacrificiului de sine."
       Filosofii, scriitorii şi criticii literari ai secolului nostru au dezavuat însă interpretarea lui Soloviov. „Crimă şi pedeapsă" este, susţin ei la unison, mult mai mult decât atât. Trebuie doar s-o reciteşti. 

Postări populare