Singurătatea este unul dintre cei mai buni profesori



      A fi singur înseamnă să fii doar tu cu tine, să fii într-o conversaţie completă cu cealaltă entitate care sălăsluieşte în sufletul tău. Când eşti singur găseşti răspunsurile la toate întrebările pe care ţi le-ai pus, întrebări care te vor copleşi cu complexitatea lor, dar care ar putea fi adevărate într-un fel sau altul. Totul depinde de imaginaţia ta, de modul tău de a vedea lumea.
      Când eşti singur, cu nimeni în jurul tău, singur, abandonat în camera ta, când nu mai ai nimic de făcut, mintea ta începe în mod involuntar să îţi ofere imagini din trecut. Îţi arată cele mai bune momente ale tale, pe cele rele şi alte căi prin care ai fi putut sfârşi anumite situaţii prin modalităţi mai bune. Prin intermediul imaginaţiei tale, îţi arată  arată de asemenea imagini din viitor, care ar putea fi posibile sau nu, asta depinzând de cum îţi alegi viitorul. Fiecare pas contează într-o viaţă, fiecare decizie bună sau rea ar putea schimba cursul vieţii tale, sau, dimpotrivă, ar putea duce la îndeplinirea destinului pentru care te-ai născut. Fiind singur, înveţi cum să iei deciziile bune din viaţa ta, devii capabil de a le duce la un bun sfârşit, de a le compara pe cele bune de cele rele, pentru ca în final să ştii care sunt cele mai potrivite pentru tine şi pentru ceilalţi. Îţi imaginezi că trăieşti o mulţime de vieţi, urmărind fiecare pas pe care l-ai pute alege, gândindu-te care ar putea fi cel mai potrivit pentru tine.
      Fiind singur începi să te interoghezi singur, încercând să răspunsurile la lucrurile esenţiale care sunt supradiscutate în lumea de astăzi, cum ar fi: evoluţia, creaţia şi expansiunea Universului, Dumnezeu. Înveţi să gândeşti singur, să te întrebi, devii diferit de ceilalţi oameni deoarece ai teorii diferite de ale lor şi asta e ceea ce te face om, pentru că omul trebuie să gândească de unul singur, să se întrebe, să-şi ofere singur răspunsuri, să exploreze lumea şi să descopere. Ieri colega mea şi-a exprimat indignarea faţă de poeţi. "Cu ce ne ajută o poezie?", mi-a zis. "Ce atâta poezie? De parcă n-am putea trăi fără poezie, fără ca nimeni să nu mai scrie. Ce-mi trebuie mie poezia dacă mă duc la sapă? Ce? Am să citesc pe rândul de porumb?". Bineînţeles, vorbele ei au fost ca un pumnal înfipt în inimă pentru mine. Cum adică? Şi acum mă întreb cum a putut fi în stare să-mi spună tocmai mie asta. Mie, care iubesc să scriu mai mult decât orice pe lume, să scriu şi să citesc şi să descopăr lumea prin scris. M-am certat cu ea în şoaptă preţ de două minute, ca să nu ne audă profa care ne vorbea despre "Arta poetică" a lui Boileau la ora de literatură universală, un subiect foarte interesant şi o oră care îmi place enorm de mult. I-am spus colegei mele să tacă ca să nu o bat. Chiar aş fi fost în stare să o bat în acel moment, dar nu ştiu ce m-a oprit, poate respectul pentru femeia aia care ne vorbea despre poezie.
Două pagini din volumul al doilea al primului meu roman,
din seria PORTALURI, intitulat Trandafirul Boreal
       Cum adică să nu mai scriem? Să nu mai fie poezie, nici proză? Să nu mai ştie nimeni cum să scrie, cum să citească? E strigător la cer. Suntem mici, uitaţi de Dumnezeu pe o planetă de la marginea Universului, plini de necazuri, de lăcomie, de durere, de tristeţe, de boli, de moarte, de ură şi de deznădejde, iar arta scrierii este singura care ne poate face să simţim, să iubim, să trăim, să ştim cine suntem şi care ne sunt originile. Cum ar fi să nu ştii care a fost trecutul, ce au făcut străbunii noştri pentru noi, care sunt graniţele noastre şi de ce? Cum ar fi să nu ştii nimic din istorie, să nu ştii în ce oraş trăieşti pentru că nu ştii să citeşti, să n-ai o mamă şi să nu ştii cum te cheamă? Ar fi ca şi cum am fi nişte vite. Nişte vite care se scoală de dimineaţă, care sunt mulse de proprietar şi dup-aia sunt trimise la câmp, unde pasc, unde dorm, unde beau apă, iar după aceea se întorc acasă, sunt iar mulse şi se culcă şi se trezesc şi fac din nou ceea ce au făcut şi ieri şi ceea ce vor face şi mâine şi poimâine şi în fiecare zi. Am fi ca nişte legume ce trag seva pământului, ca mai apoi să fim mâncate de boală şi de moarte. N-am fi nimic. Toată existenţa noatră ar fi o monotonie teribilă, ar fi o pierdere de timp din vreme ce nu există nimeni care să nu-şi aducă aminte de tine, de civilizaţia ta, de cum ai trăit. Nimeni nu ţi-ar mai spune o poveste înainte de culcare, nu ai mai auzi un cântec pe suprafaţa Pământului pentru că nu mai există cuvinte scrise, pe care să le memorezi şi apoi să le cânţi cu atâta căldură. Nu ar mai fi versuri care să exprime bucuriile şi tristeţile, nu ar mai fi romane care să te răpească din realitate şi să te transpună în pielea personajelor. Am fi o planetă de nătângi. Am gândi doar seara înainte de culcare ce ar trebui să facem a doua zi pentru a nu muri de foame, câţi copii să mai facem, ce să le mai dăm de mâncare şi ălora. Ar fi totul atât de plictisitor, atât de gri, atât de ...mort şi...
       Oamenii ar trebui să se simtă norocoşi că un sumerian a inventat scrisul, că a învăţat să descrie culoarea cerului, să descrie adierea vântului, valurile mării şi răcoarea munţilor, că el şi ceilalţi scriitori au reuşit să prindă cu o pană cu vârful de cerneală neagră cuvintele aurite din cer şi că au reuşit să le coboare de acolo şi să le lipească pe filele unui copac. Să fie uimiţi cum aceste cuvinte au prins viaţă când ei îşi treceau ochii pe fiecare literă, cum de uitau de fiecare grijă atunci când citeau şi cum nu mai puteau lăsa filele din mână. Cu toate că ne dispreţuiţi, că râdeţi de noi, că am fi mai buni ca măturători decât ca scriitori, aduceţi-vă aminte, aduceţi-vă aminte doar pentru o clipă că datorită nouă vă veseliţi într-atât, că datorită nouă ştiţi să scrieţi şi să citiţi, că noi vă facem viaţa mai frumoasă şi că vă construim lumea în care trăiţi. Aduceţi-vă aminte de noi, cei care scriem despre regi şi regine, căci datorită unor umili scriitori ca noi faptele lor au rămas în istorie ca să fie amintite de către voi în veacuri. Amintiţi-vă că a fost nevoie doar de un scriitor orb ca numele de Troia să rămână în istorie şi să fie descoperită după 3000 de ani, că numele de Ahile şi Hector n-ar fi dăinuit dacă nu ar fi scris el despre ele, că Odiseu nu ar fi ajuns niciodată acasă în Itaca, dacă Homer nu i-ar fi suflat puţin noroc în pânze şi că Elena ar fi fost nefericită o viaţă dacă destinul şi magia lui Homer nu i l-ar fi adus pe Paris în Sparta.






Prima parte a acestei postări este, de fapt, tema la engleză pe care am tradus-o. Muza mea a voit ca eu să termin ceea ce nu am putut datorită limitei de cuvinte care ni s-a impus în cerinţă.

Postări populare