Proiecte de unitate europeană după secolul al XI-lea


RECONQUISTA
          „Reconquista” a fost o mişcare ce a durat 700 de ani şi a constat în încercarea de a recâştiga cetăţile cucerite de musulmani din Peninsula Iberică. Toată partea apuseană a Europei s-a unit în această încercare majoră de alungare a maurilor din Spania şi Portugalia. Reconquista începe în 718 ca o rebeliune în nordul Spaniei, condusă de Pelagius, un nobil vizigot, împotriva guvernatorului musulman Munuza. Devenind un conducător local al rebelilor, Pelagius reuşeşte să adune tot sprijinul, iar unul dintre cei mai de seamă aliaţi este Ducele Pedro de Cantabria.
          Scurt istoric:
- 711 – Musulmanii încep să cucerească teritoriile iberice.
- 718 – Ocupaţia Maură se întinde cu repeziciune, cucerind aproape toată Peninsula Iberică şi pătrunde în Sudul Franţei.
- 718 – Reconquista începe în nordul foarte îndepărtat al Spaniei.
- 721 – Are loc Bătălia de la Toulouse unde Al – Samh ibn Malik al-Khawlani, emirul din Al-Andalus, este înfrânt de Odo cel Mare, ducele Aquitaniei.
- 722 – Are loc Bătălia de la Covadonga, ca urmare a faptului că noul emir, Anbasa ibn Suhaym Al-Kalbi, impune un nou sistem de taxe. Pelagius şi armata creştină înving, cu toate că fuseseră luaţi prin surprindere. Această victorie a creştinilor a declanşat Reconquista pe întregul teritoriu iberic.
- 800 – Francezii îi alungă pe musulmani din Franţa şi din Pirinei.
- 801 – Francezii cuceresc Barcelona.
- 914 – Partea nord – vestică a Peninsulei este recucerită de creştini. Musulmanii recuceresc Barcelona, însă doar pentru puţin timp.
- 1130 – Jumătate din Iberia este recucerită de creştini.
- 1249 – Regele Alfonso al III-lea al Portugaliei înlătură ultima cetate musulmană de pe pământul portughez, sfârşit cu Reconquista Portugheză.
- 1492 – Tratatul de la Granada. Reconquista Spaniolă ia sfârşit.
          Reconquista nu a fost numai o cruciadă împotriva maurilor din Peninsula Iberică, ci şi o repopulare a acestor zone. Regii creştini şi-au luat proprii-i oameni şi i-au pus în cetăţile abandonate de Berberi pentru a apăra graniţele. Marile repopulări au avut loc în platoul nordic, marea vale a râului Ebru şi în Catalonia Centrală.
          Situaţia regiunii conduse de Mauri, Al-Andalus, a jucat un rol important, în secolele al X-lea şi al XI-lea, în dezvoltarea regatelor creştine.
          Între 1002 şi 1031, Al-Andalus a fost măcinată de războaie civile, ceea ce a dus la o dezbinare şi la apariţia regatelor Taifa. Regatele Taifa era nişte regate mai mici stabilite de către guvernatorii cetăţilor pentru a-şi impune libertatea de mult dorită. Fiecare oraş avea aproape 34 de regate Taifa, centrate de către oraşul-mamă, iar guvernatorii nu se mai temeau atunci de puterea maură şi aveau prilejul de a ataca chiar şi oraşe aliate.
          Alfonso al III-lea de Asturia a populat Regatul Leon şi l-a numit capitala ţării. De aici, el a început o serie de cuceriri în nordul oraşului. A împărţit teritoriile cucerite în mai multe ducate: ducatele Galiciei şi Portugaliei şi ducatele Saldanei şi Castiliei.
Harta Reconquistei


CRUCIADELE
          Au fost o serie de campanii militare creştine, iniţiate de majoritatea Europei Romano-Catolice , în special de Franţa şi de Sfântul Imperiu Roman, cu scopul de a recuceri teritoriile sfinte din Israel, căzute în mâna musulmanilor.
          Cruciadele au durat din 1095 până în 1291, însă Spania şi Europa de Est au continuat până în secolul al XV-lea. Alte campanii au fost duse împotriva slavilor, balticilor păgâni, evreilor, creştin ortodocşilor din Grecia şi Rusia, mongolilor, catarilor, husiţilor, valdensienilor, vechilor prusaci şi altor inamici politici de orice altă credinţă decât cea catolică. Creştin – Ortodocşii au luat parte la aceleaşi cruciade împotriva musulmanilor. Cruciaţilor li se promitea iertarea păcatelor.
          Scurt istoric:
- 1095 – 1099 – prima cruciadă – cruciaţii cuceresc oraşele evreieşti Rin, Koln şi Mainz. În 1097, cruciaţii ajung la Constantinopol unde încheie o înţelegere cu împăratul bizantin Alexie Comnenul, prin care se angajau să-i recunoască suveranitatea asupra teritoriilor cucerite de turci. În mai şi iulie 1097, soldaţii crucii cuceresc Niceea şi Dorileea. Antiohia rezistă 7 luni, însă este cucerită şi ea în 1098. Cruciaţii sunt obligaţi să lupte un an pentru a ajunge la Ierusalim. În 1099 cuceresc Ierusalimul. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei şi pentru prevenirea răscoalelor se înfiinţează ordine militaro-călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor şi Templierilor, organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi.
- 1144– 1146 – turcii recuceresc Edessa.
- 1147 – 1148 (a doua cruciadă organizată de papa Eugen al III-lea). Armata franceză condusă de Ludovic al VII-lea şi cea germană condusă de Conrad al III-lea, ajung la Constantinopol, trec în Asia Mică pe corăbii puse la dispoziţie de către împăratul Manuel Comnenul. Armatele au fost risipite de către turci, iar Ludovic şi Conrad şi-au terminat cruciada ca simpli pelerini.
- 1187 – Saladin, după ce uneşte lumea musulmană sub conducerea sa şi cucereşte Ierusalimul.
- 1189 – 1192 – a treia cruciadă – Papa Clement al III-lea face un nou apel de cruciadă, la care răspund Richard Inimă de Leu, regele Angliei, Filip al II-lea August şi Frederic I Barbarossa, împăratul Germaniei. În 1191 cele trei armate s-au întâlnit în preajma Ierusalimului. Richard cucerise Ciprul şi îl dăduse lui Guy de Lousignan, fostul rege al Ierusalimului, Frederic îl învinse pe sultanul Iconium, dar moare încercând să treacă cu calul râul Cydnus. Cele 3 armate au asediat oraşul Acra, care a capitulat pe 13 iulie 1191. Richard a executat 3000 de musulmani, femei, bărbaţi şi copii. După succesul răsunător de la Acra, au început să apară conflicte în tabăra cruciaţilor, iar Richard Inimă de Leu, Filip al II-lea August şi Leopold al V-lea au decis să înceteze cruciada. Se înfiinţează Ordinul Cavalerilor Teutoni, ordin de călugări – soldaţi germani.
- 1202 – 1204 – cruciada a patra – organizată de Papa Inocenţiu al III-lea. În 1202 este cucerită cetatea Zara, de pe coasta Dalmaţiei i care aparţinea regelui Ungariei. În mai 1203 cruciaţii, îmbarcaţi pe vase veneţiene, au ajuns la Constantinopol, au cucerit oraşul şi l-au reînscăunat pe Isac al II-lea Anghelos, căruia i-au cerut bani pentru ajutorul acordat. Cum basileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat din nou asalt capitalei, au cucerit o și au luat o în stăpânire. Imperiul Bizantin s-a împărţit în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit (împărat fiind Balduin de Flandra), Niceea, Epir şi Trapezunt. Veneţia primea teritorii întinse şi privilegii comerciale pentru ajutorul acordat.
- 1217 – 1221 – a cincea cruciadă – organizată de Papa Honoriu al III-lea. La această cruciadă nu au mai participat cruciaţi, ci o serie de feudali: Leopold al VI-lea, ducele de Austria, Andrei al II-lea, regele Ungariei, nobili şi simpli pelerini din Germania şi baronii statelor cruciate. În 1217 a avut loc Consiliul de Război de la Acra. Armatele cruciate cu 2000 de călăreţi, câteva mii de soldaţi şi 20000 de pedeştri şi alte trupe neregulate au pornit la atac. Malik Al-Adil, sultanul Egiptului, ştia că totul se rezuma la o cavalcadă a cruciaţilor, iar expediţia cruciaţilor la un pelerinaj armat. În 1218, Andrei al II-lea se îmbolnăveşte şi se întoarce acasă; Malik Al-Adil se îndreaptă cu trupele spre Damasc. Jean de Brienne, regele Acrei,  a decis să îşi concentreze toată flota asupra oraşelor Alexandria şi Damietta. Damietta a fost asediat pe 31 august 1218, iar sultanul Malik Al-Adil a murit în această luptă. Noul sultan al Egiptului, Malik Al-Kamil, încearcă să recucerească oraşul Damietta, însă este înfrânt pe 9 octombrie 1218. Pe 19 martie 1219, Al-Muazzam, viceregele Damascului şi fratele sultanului, începe dărâmarea zidurilor Ierusalimului. Al-Muazzam avea convingerea că în curând musulmanii vor fi constrânși să predea Ierusalimul în schimbul pozițiilor ocupate de cruciați în Egipt. El socotea că e mai bine să predea un oraș pustiu și ruinat, decât un loc întărit. Leopold al VI-lea se reîntoarce în Europa. Sultanul propune cruciaţilor Ierusalimul în schimbul încetării asediului asupra Damiettei. Cardinalul Pelagius de Albano determină consiliul de decizie să respingă oferta sultanului. Populaţia arabă din Egipt porneşte să salveze Egiptul în 1220. Din pricina neînţelegerilor cu legatul papal, cardinalul rămâne singur la conducerea cruciadei. Eyubizii doreau schimbul între Ierusalim şi Damietta. Cardinalul porunci ca toate forţele să plece spre a cuceri Cairo. Regele Jean de Brienne se răzgândeşte şi se întoarce, debarcând la Damietta pe 7 iulie 1221. Sultanul Malin Al-Kamil mai făcu o ultimă propunere cruciaților de a le restitui regatul Ierusalimului, cu condiția ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse, ca să nu fie considerat trădător. În timp ce cruciaţii urcau Nilul, sultanul decide ruperea digurilor. Aproape toată armata cruciată este înecată. Egiptenii câştigaseră bătălia. La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foștilor ei stăpâni. Cruciații se îmbarcă, o parte pentru Europa, o parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei cruciade. Pacea încheiată acum va fi menținută timp de opt ani: 1221-1229. La Acra, Tripoli și Antiochia baronii și conducătorii se luptă mai departe între ei pentru putere și interese mărunte.
- 1228 – 1229 – a şasea cruciadă - Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella (sau Yolanda). Ea era, prin mama ei, moștenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (Acrei). Frederic al II-lea rămase văduv,iar Papa Honoriu al III-lea și marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului. În 1223 sultanul Egiptului şi cel din Jazira îşi unesc forţele împotriva fratelui lor din Damasc, Al Muazzam, învinuindu-l de dorinţa de a pune stăpânire pe regatele lor, ajutat de cetele mongole. În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul Europei. Jean de Brienne este deposedat de regatul sirian de către Friederich al II-lea. Peste doi ani, sultanul Egiptului îi cere ajutor lui Friederich al II-lea, însă acesta este exilat de către Papa Grigorie al IX-lea din cauza vieţii sale imorale şi a prieteniei cu sultanul Al-Kamil. Îi este interzis să mai conducă cruciada. Nu se supune papei şi se îmbarcă în 1228 spre Siria. Pe drum încearcă să cucerească Regatul Cipru, însă este respins de Jean d’Ibelin, regentul Ierusalimului şi Ciprului. Friederich îi va cere sultanului cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii. Va întreprinde o acţiune militară de la Acra la Jaffa. Pe 18 februarie 1229, Ierusalimul, Bethleem-ul şi Nazareth-ul sunt cedate cruciaţilor, împăratul Germaniei devenind şi regele Ierusalimului. În martie 1229, Friederich intră în Ierusalim, unde este încoronat rege al Ierusalimului. Se va întoarce la Acra, unde va încerca să negocieze cu baronii nemulţumiţi de sistemul său de conducere centralizat. Tratativele sale cu baronii nu reuşesc şi se întoarce în Italia în mai 1229.
- 1248 – 1240 – a şaptea cruciadă – În vara anului 1248, Ludovic al IX-lea, regele Franţei părăseşte Parisul pentru a debarca în insula Cipru unde va avea loc adunarea armatelor cruciate. Această cruciadă va avea un caracter francez, deoarece în jurul regelui se vor afla numai nobili francezi. Armata franceză debarcă în Cipru în septembrie 1248, Ludovic fiind primit de regele Henric I al Ciprului. Friederich al II-lea continua să aibă legături cu sultanul, informându-l de toate planurile lui Ludovic. Sultanul era mulatrul Al-Salih Eyub. În primăvara anului 1249, Ludovic se îmbarcă împreună cu 15000 de oameni adunaţi din Cipru şi din Siria, spre Damietta. Sultanul, înştiinţat de dinainte de către Friederich al II-lea de cruciada lui Ludovic de Franţa, are timp să se înarmeze. Pe 6 iunie 1249, la două zile de la debarcare, cruciaţii pătrund în Damietta şi o găsesc goală, deschisă şi neatinsă, însă foarte bogată. Sultanul moare în noiembrie, iar văduva sa îi va lua locul (care tăinuia moartea soţului ei), plănuind proclamarea fiului ei, Turan-şah, ca moştenitor şi pe a lui Fakhr al-Din ca atabeg, comandant al trupelor egiptene. Veste morţii sultanului se răspândeşte în rândul cruciaţilor, care pornesc un marş spre Cairo.
- 1270 – a opta cruciadă – În 1268, Ludovic al IX-lea, decide să mai conducă încă o cruciadă. În acelaşi an, Antiohia fusese cucerită de către musulmani. În iulie 1270, vasele cruciate pornesc spre Siria, dar corăbiile îşi schimbă ruta spre Tunisia, condusă de emirul Abu’Abd Allah, capul dinastiei berbere a hafsidilor. Carol Robert d’Anjou, regele Siciliei, nu-i ierta emirului că oferise azil celor fugiţi din Sicilia şi că nu mai voia să plătească tribut, aşa cum plătise fostei case dinastice a Siciliei: de Hohenstauffen. În Tunisia ei căutau numai jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului, oferă emirului ajutor. Ludovic al IX-lea moare în luptă, iar cruciaţii se întorc.
          În 1289 oraşul Tripoli cade în mâna sarazinilor, în 1291 Acra, iar Cipru în 1571. În acelaşi secol, mongolii conduşi de Genghis Khan cuceresc o mare parte din Asia, Europa de Est şi Centrală, ajungând până în Ungaria şi Silezia, în Imperiul German.
Cruciaţi

RENAŞTEREA
          Renaşterea reprezintă acea perioadă de timp cuprinsă între secolul al XV-lea şi jumătatea celui de-al XVI-lea. Termenul de „renaştere” desemnează atât descoperirea culturii clasice antice greceşti şi latine, cât şi consecinţele sale: înflorirea şi dezvoltarea fără precedent a artelor plastice, literaturii şi filozofiei în Europa. Renaşterea s-a dezvoltat în nordul Italiei, în oraşele: Florenţa, Veneţia, Roma şi Milano.
          Studii recente au arătat că Renaşterea s-a dezvoltat prima oară în Spania, în oraşele Toledo, Cordoba şi Valencia, în secolul al XI-lea, unde poporul iberic trăia laolaltă cu populaţia musulmană. S-au făcut o mulţime de traduceri din arabă, s-a împrumutat stilul arhitectural islamic, iar cele două popoare au reuşit să convieţuiască împreună. Reconquista, mişcarea de alungare a maurilor din Spania, a pus capăt perioadei de înflorire, cărţile arabe fiind arse, musulmanii omorâţi sau convertiţi la catolicism, iar moscheile transformate în palate regale.
          Spre deosebire de Renaşterea din Spania, care nu a supravieţuit, Renaşterea din Italia a cunoscut o îndelungă dezvoltare. În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii şi s-a găsit soluţia ecuaţiilor de gradul al III-lea. Cunoştinţele astronomice ale lui Nicolai Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) şi Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mişcării planetelor, depăşesc viziunea geocentrică[1] a lui Ptolomeu[2], conducând la reprezentarea heliocentrică[3] a sistemului solar. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile – tipografiei – de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la o răspândire largă a cunoştinţelor.
          Descoperirile geografice schimbă radical concepţia asupra lumii. Pe 12 octombrie 1492, Christophor Columb descoperă America. Pe 2 ianuarie acelaşi an, ia sfârşit Reconquista, după 800 de ani de războaie, în acelaşi timp cu cucerirea cetăţii Granada, ultimul bastion arab din Peninsula Iberică. În 1497 Vasco da Gamma descoperă Capul Bunei Speranţe, în sudul Africii, descoperind drumul spre India. Prin înconjurul lumii făcut de Ferdinand Magellan, (1519-1522) dispar şi ultimele îndoieli asupra teoriei heliocentrice. Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernardin din Siena şi teologi sau prelați ca Sant'Antonio din Florenţa sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, în cele din urmă, la apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.
          Cultura renascentistă a fost încurajată şi susţinută financiar de către familiile Medici din Florenţa, Este din Ferrara, Sforza din Milano, de ducii din Urbino, de dogii[4] veneţieni şi de papalitatea romană. 

Stema Familiei de Medici
REFORMA PROTESTANTĂ
          A fost o mişcare  în secolul al XVI-lea, cu scopul de a reforma Biserica Catolică. Reforma a fost începută de Martin Luther cu cele 95 de teze împotriva indulgenţelor[5]. La sfârşitul lunii octombrie 1517, el le-a afişat pe uşa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obişnuit ca afişier pentru comunitatea universitară. În noiembrie a trimis tezele diferitelor autorităţi religioase ale timpului. Reforma s-a sfârşit prin divizare, prin formarea unor instituţii. Din această reformă au izvorât cele mai importante patru reforme: cea lutherană[6], cea calvină[7], cea anabaptistă[8] şi cea anglicană[9].
Martin Luther


[1] Care pune Pământul în centrul Universului
[2] astronom, matematician şi geograf grec în epoca elenistică. Teoriile sale au dominat ştiinţa până în secolul al XV-lea.
[3] care pune Soarele în mijlocul sistemului solar, iar planetele orbitând în jurul lui.
[4] conducători politici ai unora dintre vechile republici aristocrate italiene (Veneţia şi Genova), aleşi prin vot.  
[5] iertare totală sau parţială a păcatelor acordată credincioşilor catolici în schimbul unei sume de bani.
[6] doctrină întemeiată în secolul al XVI-lea de Martin Luther, care consideră esenţială pentru mântuire credinţa şi nu cultul religios, pe care l-a simplificat.
[7] doctrină religioasă întemeiată în secolul al XVI-lea de Jean Calvin, care suprimă complet ceremoniile şi reduce tainele sfinte la botez şi cuminecătură, sub steagul căreia burghezia dintr-o serie de ţări vest-europene a luptat în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea împotriva aristocraţiei feudale şi a catolicismului.
[8] doctrină religioasă care preconizează botezul la o vârstă adultă.
[9] religia de stat a Angliei, cu caracter reformat, constituită oficial sub regina Elisabeta I, în 1562, care nu acceptă biserica ca intermediar între om şi Dumnezeu.

Aceasta este un proiect la istorie. Am ales să nu mai includ ultimele secole deoarece le-am făcut la clasă şi nu mai avea niciun rost să scriu atât despre ele. Informaţiile sunt alese de pe http://www.wikipedia.ro. Sper să vă fie de folos tuturor.

Postări populare