O zi mult aşteptată

       După lungi şi lungi zile de aşteptări, mai exact după 3-4 ani de la ultima folosire, după manuscrise şi manuscrise aşezate neglijent peste ea, tânăra şi "nepreafolosita" imprimantă "LexMark 730 series" se trezi într-o dimineaţă că tânăra ei stăpână, care o neglijase într-atât, dar care era singura care îşi mai adusese aminte de ea, îi smulge cu violenţă şi rapiditate cartuşul murdar de tuş colorat şi neschimbat de atâta amar de timp. Ce simţi ea oare în acel moment, când până şi singurul lucru care o mai făcea să fie imprimantă îi fusese luat cu atâta brutalitate? Cablul îi fusese luat şi ascuns într-un dulap. Cu ce i-o fi încurcat pe oamenii ăştia cablul ei? Că doar nu ocupa mult spaţiu? Stătea şi el, ca toate cablurile, în spatele ei, atârnând între masă şi perete, sau stătea încolăcit în jurul ei. Iar de coli albe, imaculate, ce să mai zic? Era un vis imposibil, a amintire frumoasă de acum aproximativ 1500 de zile. Nici nu mai spera să vadă aşa ceva.
       Mai fusese perturbată din trista ei şedere de către tânăra ei stăpână, care, atunci când imprima imagini cu Stewart Little era doar un copil, şi o ducea într-o cameră călduroasă unde simţea căldura unei sobe şi unde era conectată la un calculator mult mai bătrân decât era ea însăşi. Ce bucurie simţi atunci când simţise electricitatea umflându-i firele! Era ca şi cum un copac, aparent uscat, se umplea peste noapte cu mii de flori albe sau roze. Ce bine se simţise atunci când butonul mort şi gri revenise la viaţă, devenind albastru din nou! Ce bine era să simtă din nou impulsurile energizante ale electricităţii! Şi se bucură şi râse de veselie, scoţând sunetele pe care le scotea mereu atunci când era aprinsă ca să printeze poezii şi altele. Simţi o foaie A4 cum este împinsă în ea pentru a fi printată. Nu era o coală albă, dar nu conta. Îşi simţea cartuşul uscat definitiv, dar asta nu o împiedică să încerce să tragă hârtia înăuntrul ei pentru a o umple de culoare. Acesta era momentul, acesta era momentul! Însă nu putea, oricât de mult ar fi încercat. Nu putea, pur şi simplu. Ceva i se blocase la o rotiţă, însă nu-şi dădea seama ce. Stăpâna o luă, o şterse de praf, o inspectă, o zgâlţâi, ca să scoată acel ceva care nu-i făcea imprimanta să meargă. Însă nu reuşi nici ea să scoată ceva-ul. Se dădu bătută. Lăsă imprimanta pe masă şi o privi necăjită. "Eşti supărată pe mine? De ce să fii? Eu n-am făcut nimic. Tu îţi puneai toate cele peste mine când nu mă foloseai. Şi acum nu merg. Dar nu te supăra. O să merg. Într-o zi o să merg şi o să fii fericită că mă ai. E ceva blocat la rotiţă, la rotiţă. Scoate-l!" vru să-i spună imprimanta, însă n-avea gură să strige. Stăpâna închise calculatorul, o deconectă de la calculator şi o duse în aceeaşi cameră friguroasă. "Nu, nu, te rog, nu mă duce din nou acolo. Nu vreau din nou în frig, uitată printre cărţi vechi şi prăfuite. Nu mă lăsa să mă transform într-un obiect nefolositor şi vechi. Te rog, scutură-mă din nou şi scoate-l de-acolo!"  plânse imprimanta tot drumul cât fusese dusă în braţele stăpânei sale către camera unde avea să rămână uitată pentru o lungă bucată de timp. Stăpâna o lăsă uşor pe masă, dădu nişte cărţi la o parte şi o aşeză uşor lângă perete şi-i trase clapeta. Evident nu pe ea o ura, ci pe sine că nu putuse să aibă grijă de ea în tot acest timp, că nu putuse să aibă grijă nici de cartușul ei pe care-l folosise pe nişte desene de copii care-i consumaseră tot cartuşul, însă care acum i se păreau nişte porcării. Nu o putea urî din vreme ce ea găsea peste tot desene şi poeme ce fuseseră printate de prima şi singura ei imprimantă. Tânăra îi întoarse spatele şi  ieşi. Imprimanta rămse singură între două mari teancuri de cărţi de poezii de Adrian Păunescu şi de alţi autori ai literaturii universale. Tot ceea ce i se întâmpla era o tragedie în toată regula.
Lexmark 730 series
       Trecuse atât de multă vreme de când cele două se despărţiseră încât niciuna nu mai ştia exact cât timp trecuse de atunci. În tot acest timp teancurile de cărţi fură mişcate de stăpânul casei de foarte multe ori şi tot de atâtea ori ea o privise pe stăpâna ei cum îşi cumpără cărţi în fiecare săptămână şi cum le aşeza cu foarte mare grijă în vitrină, căci în bibliotecă nu mai era loc. Într-o zi se trezi din nou că aceleaşi braţe tinere o apucă cu fermitate şi o conectează din nou la acelaşi calculator bătrân. Şi stăpâna scotoci cum cu mult mai multă atenţie până când găsi adevăratele probleme. Găsise o clămuţă verde la rotiţă, un băţ de chibrit şi o agrafă de păr. Atunci îşi dădu seama. Clămuţa cea verde provocase necazul pentru că se blocase acolo. Ştia cum ajunsese acolo. Când era mică îşi punea toate clămuţele pe imprimantă şi peste ele, altcineva mai punea câte un caiet de poezii, câte o carte. Acum totul era bine. Se rezolvase problema. I se dădu o hârtie de caiet studenţesc peste care să imprime ceva. Şi imprimă, şi imprimă, însă pe partea cealalaltă nu ieşi nimic. Nu-şi dădu seama de asta deoarece era prea fericită pentru că îşi putea mişca din nou rotiţa. Își simți cartușul uscat, însă ceea ce tocmai i se întâmplase, parcă i-l reumpluse. Stăpâna era şi ea în culmea fericirii. Imprimanta ei era funcţionabilă, însă nu avea tuş, lucru pe care-l ştia deja de la ultima folosire. Imprimanta nu mai fusese luată din cameră şi dusă în camera rece, ci stătuse timp de vreo câteva zile pe masa cu aparatură office. Era cea mai fericită imprimantă de pe Terra. Aşa se simţise în acele zile. Auzise o discuţie de genul: "Tata, ea merge, dar nu are tuş. Şi costă cam un milion un cartuş.", la care tata spuse: "Da, mă, dar nu avem bani acum. Stai că-ţi dau eu pe întâi şi iei". Yay!!! Un cartuş nou, o inimă nouă! Însă nişte mâini albe, bătrâne, o luară din cameră şi o duseră din nou la frig. Însă imprimanta nu se mai simţi abandonată. Pentru prima oară în viaţă sufletul ei era fericit deoarece ştia că la sfârşitul lunii avea să-şi primească cartuşul. Dar luna trecu şi nu primi nimic. Trecu şi a doua lună, şi a treia, până când imprimanta începu din nou să se amărască, însă nu-şi pierdu speranţa.
       Trecu iarăşi un amar de vreme până ce, dis-de-dimineaţă, fusese vizitată de stăpâna ei, care-i smulse cartuşul în grabă şi plecă. Aşteptă toată ziua să vadă ce avea să se întâmple, dar nu se întâmplă nimic. Apoi, pe la ora 6 seara, fusese luată de stăpâna ei şi reconectată la calculator. Imprimanta aruncă o privire prin cameră. Ochii îi căzuseră pe un obiect roşu, aruncat neglijent în pat. "Oh, Doamne, este...este un....este un cartuş numărul 1, colorat!!! Nu se poate aşa ceva. Nu a uitat, nu m-a uitat. În sfârşit cineva şi-a adus aminte şi de mine". Cablul îi lipsea. Nicio grijă. Stăpâna ieşi, îl căută şi i-l aduse. Apoi, o curăţă uşor cu un burete, scoase cartuşul din ambalaj, descărcă programul ei de software şi totul merse ca pe roate. Prima dată tipări nişte semne ca să se desprindă cu printatul. Era în culmea fericirii. Le făcse albastre, apoi stăpâna îi oferi spre tipărire o pagină dintr-un eseu despre o nuvelă de-a lui Costache Negruzzi, pe care o printă imediat, fără a face nicio greşeală, fără niciun punct de cerneală scăpat aiurea. Nu fusese o coală, ci o foaie dictando dintr-un caiet studenţesc, pentru că, aşa cum avea să afle mai târziu, stăpâna avea să-şi aducă aminte tocmai în autobuz de coli de scris. Şi exact aşa cum avea să afle şi mai târziu, de luni încolo avea de făcut treabă. Multă treabă. Ce-o fi spus ea în momentul acela? S-o fi bucurat? Sau o fi vrut să rămână singură în camera ei rece, printre cărţi cu Păunescu şi altele din literatura universală?

Postări populare