Adevărul despre iubire

Iubirea înseamnă moartea inspiraţiei. Înseamnă pierderea controlului, a sinelui. Iubirea înseamnă moartea scriitorului, pentru că nu poate scrie şi iubi în acelaşi timp. Iubirea înseamnă moartea nemuririi... Cum am putut să renunţ la nemurire pentru tine?


P.S.: DOBITOCULE!

Un oraş cât Bucureştiul zace sub Sarmizegetusa

       Templele dacice din Munţii Orăştiei se numără printre cele mai importante vestigii ale istoriei noastre. Acum, sunt mai atractive însă pentru căutătorii de comori sau pentru yoghini decât pentru turiştii obişnuiţi. Sub apăsarea timpului, din sanctuarele înălţate de strămoşii poporului român au rămas doar câteva ruine din piatră.

       Asemenea oraşului interzis Machu Picchu, aşezarea cunoscută sub numele de Sarmizegetusa este încă învăluită în legendă. Cea mai recentă ipoteză este că acest loc, despre care am învăţat la şcoală că a fost capitala statului dac, este doar o mică parte dintr-un oraş uriaş, de aproape 200 de kilometri pătraţi.

       Povestea începe în 1993 când în România era demarată o amplă campanie de punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădiştea şi de verificare a informaţiilor vehiculate de istorici, potrivit cărora aici ar fi existat o metropolă comparabilă cu marile oraşe ale lumii antice. Aceste cercetări, lansate de Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Culturii şi Ministerul Cercetării, aveau drept scop delimitarea fizică a complexului de fortificaţii prin alte metode decât săpăturile arheologice.

       Rezultatele, care nu au fost niciodată date publicităţii în mod oficial, sunt uluitoare. Astfel, fortificaţiile nu reprezintă doar cetăţi disparate, aşezate pe culmile munţilor, ci un ansamblu compact, o vastă aşezare militaro-civilă, cu mai multe nuclee, întinsă pe o suprafaţă aproape cât Bucureştiul de astăzi.

       Majoritatea vestigiilor sunt încă acoperite de pământ. Primele declaraţii ale persoanelor implicate în aceste studii au fost făcute de generalul de divizie Vasile Dragomir, într-o serie de articole apărute în presa vremii. Acesta spunea că descoperirea a fost făcută de armată, care căuta în zonele montane locuri unde puteau fi amenajate unităţi militare. Aşa au fost descoperite construcţiile scufundate în pământ, dar şi incintele subterane care i-au uluit pe cercetători.

       Conform datelor din studiu, reşedinţa regilor daci era situată pe masivul Şureanu, care coboară către est, nord şi vest în Podişul Transilvaniei, între râurile Sebeş şi Strei. „Fiecare înălţime a acestui munte a fost terasată de jos în sus. Fiecare terasă, care era locuită, era apărată de ziduri proprii. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetăţi fortificate. S-a mers până acolo încât fiecare cvartal al unei aglomeraţii urbane mai mari era la rândul lui apărat de un zid propriu", a scris Dragomir.

       Faptul că aşezarea dacică pe care o ştim nu reprezintă decât o mică parte a metropolei vechi de peste 2.000 de ani este confirmat şi de şeful sitului arheologic, profesorul dr. Ioan Piso. „Mai puţin de cinci la sută din ceea ce reprezintă Sarmizegetusa Regia a fost decopertat. E nevoie de un proiect amplu pentru dezvăluirea a ceea ce există aici", a spus Piso. Cea mai incitantă ipoteză este însă că metropola din Munţii Orăştiei cuprinde şi o reţea de incinte subterane. În zona numită Vârtoape, pe o suprafaţă de aproximativ patru kilometri pătraţi, există 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de până la 70 de metri.

       Aparatele au detectat multe incinte paralelipipedice care comunică între ele precum camerele unei locuinţe. Acestea ar fi spaţii naturale modificate de mâna omului. De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri către munţii din apropiere, unele parţial prăbuşite.

       Iosif Ferencz, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Daco-Romane, se arată sceptic în privinţa acestei ipoteze. „Cu siguranţă la Sarmizegetusa Regia există fortificaţii terasate din vremea dacilor. Ele aveau rol de apărare şi erau construite din lemn. Am fost şi în acele incinte subterane despre care vorbea generalul Dragomir, dar ele nu sunt altceva decât peşteri care nu au nicio legătură cu tunelurile construite de mâna omului. Unele dintre ele sunt prăbuşite, într-adevăr", spune omul de ştiinţă. El adaugă că Sarmizegetusa este cea mai importantă pagină din istoria noastră, dar istoria nu înseamnă teorii conspiraţioniste.

       

Dacii, yoghinii şi braconierii

       Până la rezolvarea enigmei, adepţii Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut, fondată de controversatul Gregorian Bivolaru, consideră templul dacic din Munţii Orăştiei un loc ideal pentru meditaţie. Yoghinii cred că aici se află o poartă de comunicare cu o lume paralelă.

       „În complexul de la Sarmizegetusa, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al rezonanţei cu tărâmul Shambala este chiar «Soarele de ­andez­it» sau discul solar. În zonă se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului dacic", se arată pe pagina oficială de internet a MISA.

       Un lucru cert care se petrece în zona Sarmizegetusa este braconajul arheologic. Ecourile celebrului dosar al „brăţărilor dacice" din Munţii Orăştiei, recuperate în parte de statul român, nu s-au stins încă. Peste patru milioane de euro au plătit colecţionari din SUA şi din Europa de Vest pentru 15 brăţări dacice din aur masiv. Dar Iulian Ceia, considerat pionul principal al afacerii, este de negăsit. Motiv pentru care recursul procesului în care acesta a fost condamnat de Tribunalul Hunedoara la 12 ani de închisoare se amână la nesfârşit. 

       În urmă cu aproape un an, toată suflarea arheologilor a fost pusă pe jar de muncitorii unei firme, care intraseră cu buldozerul în zidurile Porţii de Vest a cetăţii Sarmizegetusa Regia. Lucrarea s-a făcut în baza unui proiect aprobat de preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Moloţ, proiect care prevedea amenajarea unei parcări pentru turişti.

       Întreaga poveste a fost dată în vileag de Adriana Pescariu, vicepreşedintele Comisiei Naţionale de Arheologie. „Accesul în cetate este distrus pe o lungime de 30 de metri. Este posibil, după materialele ceramice găsite acolo, să se fi intrat şi în zona unor locuinţe dacice identificate în anii '80", a spus Pescariu. În urma acestui incident, procurorii au întocmit un dosar penal pe numele şefului administraţiei judeţului, dosar care nu a fost încă finalizat. 

Sursa: Tiberiu Stroia pentru Adevărul.

FILM: Portretul luptătorului la tinereţe

       "Portretul luptătorului la tinereţe" este un film regizat de către Constantin Popescu Jr, iar critica de film a numit pelicula cel mai bun debut cinematografic de până acum.
       Filmul a fost lansat simultan pe 19 noiembrie 2011 în mai multe oraşe ale ţării: Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Bacău, iar pe 10 decembrie 2011 la Timişoara, unde s-a bucurat de un real succes.
       Din distribuţie fac parte:
Constantin Diţă
Cătălin Babliuc
Ionuţ Caras
Vasile Calofir
Bogdan Dumitrache
Ion Cosma
Cosmin Mircea Cretu
Florin Lăzărescu
Dorian Boguţă
Mihai Constantin
Mihai Bendeac
Cosmin Seleşi
Bogdan Dumitrescu
Dan Bordeianu
Constantin Lupescu
Cosmin Natanticu
Bogdan Cotleţ

şi mulţi, mulţi alţii.

Nota regizorală:

      M-am hotărît să regizez trei filme despre lupta împotriva comunismului în ţara mea, după ce am studiat materiale şi documente de arhivă din perioada 1945 – 1965. Am aflat astfel că a existat o mişcare de rezistenţă împotriva regimului. Ştiam într-o oarecare măsură, ca fiecare român de altfel, ceea ce se întîmpla în Europa şi în lume, în ce priveşte comunismul. Am aflat despre închiderea celor care se opuneau regimului, despre metodele folosite de Securitatea din România, în încercarea de a reduce la tăcere vocile care criticau regimul, ororile şi minciunile dictaturii. Am aflat despre posturile de radio străine pe care le ascultau părinţii şi bunicii noştri pentru a afla ce se întîmpla cu adevărat în ţara noastră şi în lume, în timp ce media de la noi era controlată în totalitate de regim. Am aflat despre lagărele de muncă silnică din anii `60. Am aflat despre ce s-a întîmplat în alte ţări foste socialiste şi tot aşa. Dar am descoperit şi că au existat multe lucruri despre care nu am ştiut nimic din acea latură a istoriei ţării mele. Lucruri despre care nu învăţasem la şcoală. Am aflat despre existenţa a mai mult de 1.000 de grupuri de partizani care s-au opus mişcării comuniste din România, timp de peste 10 ani; am aflat întîmplări cu femei şi bărbaţi care au murit crezînd în ideile lor, care au refuzat să facă compromisuri. O mişcare de rezistenţă longevivă, care se dovedeşte a fi fost printre cele mai lungi în istoria statelor est europene, dacă nu chiar cea mai lungă. Am fost atît de impresionat de curajul acelor oameni, de puterea lor de a fi statornici în ideile în care credeau cu tărie, de hotărîrea lor, de vigoarea şi puterea de a îndura cele mai cumplite chinuri, doar pentru că erau împotriva unei idei pe care o considerau greşită (comunismul adică) şi împotriva guvernării sovietice a ţării, încît am decis că trebuie să citesc tot ce puteam găsi şi să încep să scriu un scenariu despre ei, despre confruntarea dintre aceste două forţe aflate în opoziţie: comuniştii şi idealiştii de tot felul care vroiau să îi oprească. 

       Mai tîrziu am descoperit că există o cantitate uriaşă de informaţii. Poveştile erau foarte complicate, unele personaje erau controversate, unii dintre luptători erau tineri entuziaşti conduşi de impulsuri şi/ sau idei naţionaliste, socialişti, liberali sau tot felul de mebri de partid, cei mai mulţi dintre ei făcînd parte din partidele înlăturate după ce regimul comunist a venit la putere după cel de-al Doilea Război Mondial. Lucrurile în care credeau erau diferite, aşa cum diferite le erau şi motivaţiile.

       Mi-am dat seama că scenariul ar fi devenit prea lung, aşa că am decis să fac trei filme, încercind să cuprind, cît pot eu de bine, ceea ce cred că s-a întîmplat, cum anume şi de ce.

       Primul meu film, deci, este despre un grup de tineri care au decis să se împotrivească regimului, retrăgîndu-se în munţi, în aşteptarea Americanilor, cu speranţa înlăturării regimului comunist.

        E un film despre tinereţe şi despre entuziasmul plin de fermitate, uneori nebunesc, care te poate face uneori să iei decizii incredibile care îţi vor guverna întreaga viaţă. Este un film despre un grup de tineri care au rezistat mai mult de un deceniu, ascunzîndu-se în munţi, în opoziţie totală faţă de regimul de guvernare şi faţă de cei trimişi pe urmele lor. Se pare că în acest scop au fost mobilizate cele mai numeroase trupe din Securitate si Miliţie din istoria ţării.  

     Cel de-al doilea film din această serie va fi despre o femeie numită Elisabeta Rizea, o susţinătoare a Monarhiei. Comuniştii i-au luat tot ce avea, aşa că a luat decizia de a lupta împotriva regimului. A ajutat un grup de partizani şi după mai bine de 10 ani petrecuţi în închisoare, deşi a îndurat torturi şi umiliri groaznice, nu i-a trădat pe cei pe care i-a ajutat.

       Cel de-al treilea film mi-ar plăcea să fie despre fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Şi ei au luat hotărîrea să se opună regimului comunist şi au reuşit să stea ascunşi în munţi mai mult de 8 ani, în ciuda faptului că membrii familiilor lor au ajuns în  închisoare şi că mulţi dintre vecinii lor au îndurat torturi crunte. Toma a rezistat ascuns alături de femeia iubită, Maria Plop, iar ea a născut o fetiţă în ascunzătoarea lor din munţi.

      Poveştile despre acei ani sînt foarte controversate. Mulţi i-au acuzat pe partizani că au fost egoişti sau că au avut motive egoiste pentru a se ascunde de autorităţi, i-au acuzat pentru chinurile prin care au trecut familiile lor şi pentru că dintre rudele şi  prietenii lor, mulţi au fost închişi sau au murit, doar pentru că aveau o legătură, cît de mică (deşi fără vreun motiv puternic), cu unii dintre partizani. Alţii i-au acuzat că sînt naţionalişti, extremişti de dreapta, care nu erau cu nimic mai presus faţă de activiştii de stînga sau comuniştii împotriva cărora pretindeau că luptă. E un fapt cert că astăzi, în ţara mea, puţină lume pare să fie interesată cu adevărat sa afle lucruri despre trecut, sau să dorească să înţeleagă cu adevărat ceea ce s-a întîmplat şi de ce. Mulţi cred că e mai bine să laşi trecutul într-o cameră întunecată şi că e mai bine să nu mai deschizi uşa spre ea. Nu cred că e spre binele nostru în vreun fel să nu vrei să vorbeşti despre trecut, să nu vrei să afli anumite aspecte din trecut doar pentru că nu sînt tocmai clare. Mulţi se lasă conduşi doar de impulsul de moment, al lui “aici şi acum”, alţii se lasă tîrîţi de mass-media şi de ideea de divertisment, în timp ce istoria care se studiază în şcoli este săracă în informaţii despre acei ani sau în cel mai bun caz selectivă. Acestea sînt motivele pentru care am decis să spun câteva dintre poveştile acelor ani, indiferent de cît de controversaţi au fost. Cred că este important să cunoaştem părţile bune, dar şi părţile rele sau greşite ale trecutului nostru, pentru a putea evita pe cît posibil luarea unor decizii eronate în viitor. Cred că a venit momentul să ne putem confrunta cu trecutul în integralitatea lui, cel puţin să încercăm să înfăţişăm lucrurile aşa cum s-au întîmplat, fie că sîntem de acord cu ele sau nu.

       La final, dar nu în ultimul rînd, cred că unora dintre aceşti oameni le datorăm măcar puţină recunoştinţă pentru demnitatea de care au dat dovadă.

         Măcar atît.

Subiectul pe scurt:

       Imediat după al doilea război mondial, când puterea a fost preluată de comunişti, în munţii României, grupuri de oameni s-au opus regimului opresiv cu arma în mână. Aproape toţi au sfârşit în temniţă ori în faţa plutonului de execuţie. Mai mult de 1000 de grupări de „partizani” anticomunişti au fost înregistrate în dosarele Securităţii, Munţii Făgăraş fiind unul dintre nucleele acestei lupte, între 1947 şi 1960.

       Una dintre cele mai longevive grupări de a fost cea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu: cei 12 tineri au rezistat în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile, aproape zece ani. Ogoranu a fost singurul din grup care nu a fost prins până în 1976, lucru unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde. Legenda omului care s-a ascuns de Securitate timp de 27 de ani şi a camarazilor săi care au luptat şi au murit pentru o idee sunt subiectul acestui film.

Nota personală:

       Eu am văzut filmul la şcoală, cu clasa, în orele de istorie. Eram sceptică în momentul în care am auzit că este românesc, dar am rămas mai mult decât surprinsă când mi-am dat seama că, de fapt, îmi place mult. M-am gândit la această peliculă vreo două săptămâni după ce l-am vizionat. Sincer, nu credeam că o să mai vedem un film bun românesc vreodată. 

       Că tot vorbim cu onestitate, vă spun drept că eu nu mai auzisem de partizani până la filmul ăsta. Nu am ştiut vreodată că au existat oameni care au luptat împotriva comunismului.

       Filmul abundă în scene de violenţă şi nu prea este indicat, după părerea mea, persoanelor slabe de inimă. Nu credeam că oamenii au putut fi atât de răi. Mi-a plăcut imaginea partizanilor. Erau ceva gen Pintea sau Toma Alimoş. O voinţă de fier şi un curaj neomenesc. Au luptat până la ultimul, deşi nu mai era speranţă, deşi chiar şi ei vedeau acest lucru. Nu s-au dat înapoi de la nimic. Aceştia, dragi cititori ai acestui umil blog, sunt adevăraţii eroi, nu oameni modificaţi genetic şi cu armuri de titan pe ei. Oameni care au luptat pentru ceea ce credeau ei.

       Regizorul promite multe şi mă aştept de la Constantin Popescu Jr. la nişte filme, aşa cum am spus şi mai sus, cu haiduci, cu paria, cu piraţi, sau, de ce nu?, la filme istorice, sau la ecranizări după romane celebre, sau după legende româneşti. E uşor de spus ce vrei să faci, dar e mai greu să şi faci, nu? Păi, ce s-ar mai putea spune în legătură cu acest film? Merită un Oscar, pe bune, nu un premiu amărât acolo de la nu-ştiu-ce societate românească de doi bani. Iar regizorul să ne trăiască. Şi mai ales scenaristul. 

Informaţii şi fotografii preluate de pe site-ul oficial al filmului: Portretul luptătorului.

Timiş, Satu Mare, Prahova - judeţele cu cele mai multe locuri de muncă

         Andreea Paul, consilier economic al primului ministru, a realizat un raport, intitulat „România: Tabloul investiţional regional în anii 2011 şi 2012”. Datele pentru acest raport au fost strânse cu ajutorul prefecturilor.

         Raportul arată că 9300 de locuri de muncă au fost create în ţară în 2011, în urma investiţiilor autohtone şi străine şi că aproape jumătate din acestea sunt înregistrate în numai 5 judeţe din ţară şi anume: Timiş (cu 1052), Satu Mare (960), Prahova (928), Tulcea (686) şi Caraş Severin (659).

         Aceeaşi sursă arată că judeţele codaşe, unde nu s-a înregistrat nici un loc de muncă sunt: Argeş, Bistriţa-Năsăud, Buzău, Galaţi, Giurgiu, Mehedinţi şi Neamţ.

         Pentru judeţul Ilfov şi municipiul Bucureşti nu s-au furnizat date cu privire la investiţiile noi.

         Valoarea proiectelor de investiţii străine şi autohtone realizate în 2011 şi prevăzute a fi desfăşurate şi anul acesta (care sunt monitorizate în acest raport – 477 la număr), se ridică la 2, 3 miliarde de euro. Aceste investiţii s-au concretizat în realizarea a 9300 de locuri de muncă anul trecut. Alte 6700 locuri vor fi programate prin investiţiile programate în acesta an.

         Investiţiile autohtone s-au orientat mai mult spre industria de prelucrare a lemnului, spre sectorul agricol, inclusiv pomicultură şi zootehnie, spre sectorul turistic şi comerţ şi mai puţin spre producerea de energie verde.

         Investiţiile străine s-au orientat în mod special către industria auto şi spre producerea de energie electrică utilizând energia regenerabilă sau alte metode neconvenţionale.

         Conform raportului, judeţele Cluj, Mureş şi Prahova au un total de 408 milioane de euro din investiţii.

         Cele mai mari proiecte de investiţii străine ce totalizează 211 milioane de euro s-au realizat în Cluj, Olt şi Prahova. Pe de altă parte, cele mai mari investiţiile autohtone s-au realizat în Mureş, Cluj şi Prahova, cu un total de 232 milioane de euro.

Valoarea investiţiilor ro­mâneşti noi, demarate anul tre­cut, se ridică la 410 mil. euro, reprezentând 2,7% din tota­lul investiţiilor nete în eco­nomia românească (15,2 mld. euro), conform datelor centralizate de către Institu­tul Naţional de Statistică. Pe de altă parte, valoarea inves­ti­ţiilor străine noi s-a ridicat la 455 mil. euro în 2011, adică 24% din totalul ISD în anul 2011 (1,9 mld. lei), conform datelor publicate de BNR.

Pentru acest an proiectele de inves­tiţii noi anunţate până în prezent se ridi­că la 1,4 miliarde de euro. Investiţiile străine noi reprezintă aproape 90% din valoarea totală a investiţiilor monitorizate în acest raport, în timp ce investiţiile autohtone se ridică la 152 de mil. de euro, conform raportului.

Un exemplu este investiţia de 40 de milioane de euro pe care a anunţat-o firma Montana Energy în construcţia de parcuri eoliene în localitatea Drăguşeni şi la Botoşani.

SENTIMENT - Scrisoare de la un înger

       Hei, demone, sunt eu, îngerul tău căzut. Mi-au frânt aripile şi-am căzut din stele. Mă doare tot trupul şi mi-e frig, dar nu e secundă să nu mă gândesc la tine. Nu ştiu unde eşti, nu ştiu unde sunt, dar paşii mei şi mintea mea te caută, deşi e posibil ca cei din urmă să mă îndepărteze de tine. Inima mea străpunge cerurile şi munţii ca să te afle, iar visele, visele mele, dragoste, te vor aproape... Stai pe loc! Stai pe loc şi aşteaptă-mă şi pe mine, oriunde eşti acum! Chiar şi în Tartar de-ai fi, te voi găsi. Vin. Te voi găsi... în viaţa asta sau în următoarea.
       Mă uit la stele-acum, dar îmi sunt toate reci. Niciuna nu-mi arată iubire... Sau poate-mi arată, dar poate sunt orbită de-a ta definitiv. Te iubesc.
       Dacă aş şti unde eşti, aş comite o crimă, deşi sunt înger, şi aş fura toate diamantele din lume să-ţi cumpăr o pereche de aripi. Sau, dacă toate nestematele din lume vor fi distruse de focurile Iadului, eu însămi îmi voi tăia aripile şi ţi le voi da ţie, ca să mă târăsc în nisip, în locul tău.
       Uraganul ăsta ne vânează sufletele şi dincolo. Şi nu e chip să scăpăm din el. E un război în care trebuie să luptăm deşi nu vrem. Oamenii luptă pentru glorie, pentru pământ, pentru putere, dar tu şi eu luptăm să ne depărtăm de toate relele. Tu să te eliberezi de orice te ţine legat de Tartar, iar eu să scap de pustiu şi să te găsesc mai repede.
        Aş vrea să ştii că mie îmi pare rău de felul în care te-am făcut să te simţi. Nu am vrut... Ştiu, ştiu că aveai multe pe cap şi că te chinuiau prea mult demonii tăi, dar eu nu ţi-am vrut răul. Nu am vrut să te rănesc, nu am vrut să te supăr... Şi îmi pare rău că ţi-am dat motive să te îndoieşti de mine şi că te-am făcut să te simţi atât de rău şi să pleci de lângă mine. Să nu îmi vorbeşti... deloc...
       Sunt cine sunt. Iubeşte-mă pentru copilăriile mele, pentru imperfecţiunile mele, pentru prostiile pe care le fac şi le spun pentru tine, nu pentru adultul din mine, nu pentru îngerul din mine, căci, până la urmă, nu astea ne fac frumoşi? Nu sunt imperfecţiunile cele care fac perfecţiunea? Sau nu mă iubi, dacă nu vrei; nu-ţi cer asta, dar înţelege-mă şi pe mine! Nu pot să stau departe de tine, de-asta am căzut din cer. Înţelege-mă că asta sunt, că nu am cum să mă schimb, pentru că nimeni nu se poate schimba, dar se poate abţine. Eu nici măcar asta nu pot, dar ştiu că pot să încerc şi o să încerc chiar dacă asta m-ar omorî. 


P.S.: Sentimentul este expirat, a rămas un clişeu (în caz că Pacoste - te ştii tu:)) - trece întâmplător pe-aici). O să îţi explic eu dacă vrei să asculţi.

Sfat

Mi s-a spus că ai uitat
Cât de prieteni noi eram.
Mi-ai zis că nu ţi-a păsat
Ce pentru tine eu simţeam...


Ce-ar trebui să fac acum?
Să dau cu capul de pământ?
Înainte-acum e-alt drum,
Iar pentru tine niciun gând.


Am suferit cam mult
Şi lacrimi multe-au curs.
A fost un nesfârşit tumult,
Dar toate-n vid s-au scurs.


Nu mai e nimic din ce a fost;
Nu te gândi, că nu mai are rost. 
Eu aş fi făcut pentru tine tot,
Dar tu m-ai ars şi nu mai pot.


Te las acum, singur să fii,
Nu te iubesc, dar te-am iubit.
Un sfat rămâne: tu să scrii
Şi să nu uiţi că n-ai murit.


Scrie tot, în versuri albe
Muza o să-ţi fie-aproape.
Nu te lăsa la pământ!
Şi-aminteşte-ţi că te-am iubit...

Miercuri, 28 martie 2012, aprox. 12:00 - 12:28, ora de muzică

Şi din nou Craig Horner

Scrisoare către un sol

Am plâns prea mult
Şi inima mă doare.
Nu am mai râs,
Iar sufletul meu moare.

De ce inima mi-e rea
Când tu nu eşti aproape?
Simt că nu mai e a mea
Şi că pe mine mă dor toate.

De ce zâmbeşti
Când sufletul mi-e greu?
Nu ştiu cine eşti,
Nu ştii cine-s eu.

Lacrimi îmi cădeau,
În miez de noapte,-ascultă!
Iubire nu era,
Dar de la mine era multă.

Era o inimă pustie
Şi un suflet frământat,
Eu nu mai eram vie,
Dar tot nu te-am uitat.

Ai fost ca o tornadă
Ce sufletu-mi-a răscolit,
A fost ca o corvoadă
Şi-aproape am murit.

Dar m-am trezit din cântec
Şi-am aruncat blestem
Pe durerea mea din suflet
Şi pe-amorul meu etern.

Te urăsc acum,
Dar nu mereu.
Iubirea mea e scrum
Şi iar rămân doar eu...

Luni, 19 martie 2012

Delir

Suferă, și nu suferă cum suferi tu, suferă în modul ei,
fără să spună, fără să știe nimeni, suferă când nu e nimeni lângă ea,
 sau când e întuneric. Dar e fericită, e fericită
pentru că tu ești fericit, pentru că a înțeles că nu îi mai aparții
 și pentru că te vede fericit așa cum nu te-a mai văzut . 

Cuvinte potrivite
La moment nepotrivit...
Iubire-aleasă,
Primită cu ură.


"Te iubesc!" nu-şi are rostul,
"Mi-e dor de tine" neauzit,
Nerăspuns şi nevorbit.
"Te urăsc!" e mai potrivit.


Te urăsc pentru că nu te pot iubi
Inimi roşii de satin decolorate,
Imateriale.
Flori uscate în vază.


Te urăsc că nu îţi pot vorbi.
Les mots sont inentendus.
Je t'aime. Te urăsc
Because I cannot leave you.
Te urăsc pentru că nu pot...
Delirez. Te urăsc.
Te iubesc. Halucinaţii.
Minciuni. Nu te iubesc!
Sunt o fantomă, un spirit fără nume.

Luni, 19 martie 2012 - ora de engleză

În spatele unui zid de ură se află întotdeauna o comoară de iubire.

Eşti acolo? Mi-e dor de tine.

Ad astra

       Cine are nevoie de iubire când nemurirea este atât de aproape?


Către stele

Per aspera ad astra

Fără el

Mi-a cerut să-l uit, să nu îi mai vorbesc,

Dar cum aş putea când el mi-e Univers?

Aş fi un trup pustiu alunecând în vid,

Fără destinaţie,

Fără simţ,

Fără culoare,

Fără el...

27 februarie 2012

Ceva mai mult decât noi

       "Este sufletul nemuritor?" a întrebat profa de literatură universală ieri. "Da", am spus, dar nu m-a auzit...Vorbeau alţii peste vocea mea. Şi-au spus opiniile pe rând, despre care pot spune că nu prea eram de acord...M-a lăsat şi pe mine să vorbesc în cele din urmă. "Eu cred că sufletul este nemuritor. Cred în existenţa îngerilor, iar cum îngerii sunt asociaţi Raiului, cred şi în Rai. Cred şi în Iad pentru că Raiul nu poate exista fără Iad, aşa cum nu albul nu poate exista fără negru, cum ziua nu poate exista fără noapte, cum bucuriile nu pot exista fără tristeţi, cum iubirea nu poate exista fără ură. Nu cred că Dumnezeu vrea să ne chinuie în Iad. Cred că ne trimite sub formă de muritori pentru a ne pune la încercare, pentru a ne face mai puternici. Şi dacă sufletul ar fi muritor, care ar mai fi scopul creării noastre? Doar să fim creati, să trăim într-o lume imperfectă ca nişte oameni imperfecţi şi apoi să murim? Nu cred. Nu cred că Dumnezeu ne crează imperfecţi doar pentru a ne distruge. Ce este cu jocul acesta morbid?"
       Nimeni nu a comentat pe baza a ceea ce am zis eu. Au continuat să se contrazică, să-şi prezinte argumentele, să vorbească unii peste alţii ca şi când eu nu aş fi vorbit niciodată. S-au calmat. Profa a scris pe tablă "Sufletul + psihicul =....". "Acum, să-mi spuneţi ce credeţi despre această combinaţie!" a zis. "Love" au răspuns unii în bătaie de joc. S-au certat din nou. Cineva a zis o chestie. Nu îmi mai amintesc cine sau ce a zis, dar îmi amintesc că începuse să devieze rău discuţia şi să se vorbească despre "ceea ce simţim fiecare" în raport cu "ceea ce gândim". Am ridicat mâna. "Da, Ioana, spune!", "Vreau să adresez o întrebare,-am zis. Consideraţi că sentimentele sunt urme ale sufletului?", "Întrebarea ta este mai mult decât bună!". Nimeni nu a înţeles ce am vrut să zic. Am explicat. "Eu consider că sufletele noastre sunt trimise de Dumnezeu pe Pământ, aşa cum am zis şi mai devreme, pentru a fi întărite. Sufletul este cea mai pură formă din univers şi cea mai înverşunată. Dumnezeu, pentru a ne face mai puternici, ne închide imaterialul, adică spiritul, în material, adică trup, iar ceea ce simţim noi este mascat de psihic, care ţine în frâu toate manifestările divine ale acestei forme. Imaginaţi-vă sufletul ca o planetă, închis într-o pătură de trup şi psihic, iar tot ceea ce este la suprafaţă şi care întreţine viaţa pe Terra este purul sentiment. Sentimentele pe care le avem sunt o simplă dâră a ceea ce există în interiorul nucleului nostru, o simplă umbră a energiei din care am fost creați". "Aşadar, tu crezi că sufletul este inferior trupului şi psihicului?", "Nu, nu am zis asta. Sufletul este mai puternic decât trupul şi psihicul, din vreme ce este nemuritor, atât de pur şi de sălbatic. Cu timpul, oamenii îşi pot pierde minţile, îşi pierd vigoarea trupului şi mor, iar acestea se pierd pe veci, dar numai sufletul rămâne în puterea lui, iar lucrul acesta îl face superior". M-au contrazis, şi aş fi putut să îi combat, dar se sunase...

Hate him or love him, for the same reason!

       Iubeşti pentru cineva doar pentru că îl iubeşti, nu pentru că arată bine, e bogat, sărac, tânăr sau bătrân. Îl urăşti doar pentru că este mai bun ca tine.
       O femeie te poate urî din toată inima doar pentru simplul motiv că nu te suportă. Un bărbat poate iubi acea femeie pentru că s-a saturat de toate celelalte femei care-l iubesc. Iar acea femeie, când va descoperi că îl iubeşte cu adevărat, va fi prea târziu, pentru că poate el s-a saturat să tot aştepte. Puţine sunt cazurile în care cei doi pot ajunge la înţelegere. Chestia e să se uite amândoi în aceeaşi direcţie, nu unul în ochii celuilalt, cum zicea Antoine de Saint Exupery.
       Nu contează că eşti băiat sau fată, ai grijă de cel de lângă tine, că poate la un moment dat, poate fi exact ceea ce căutai. Am o vorba: "Poţi căuta în toată lumea persoana potrivita ţie şi să te întorci fără niciun rezultat, pentru ca apoi să o gaseşti în locul din care ai plecat, aşteptându-te pe tine". E posibil ca un lucru să te găsească pe tine atunci când tu încetezi în a-l mai căuta. Iubirea e imprevizibilă, dar e acolo şi nu o să dispară niciodată. E ca şi Pământul în jurul Soarelui. Ştii că se învârte şi că nu se va opri niciodată, dar nu ştii cu exactitate unde va cădea următoarea ploaie sau la ce oră. Şi cu uraganele la fel. Aceeaşi rotaţie, uragane mai mari şi mai puternice, în schimb. Dacă îl urăşti, îl laşi în pace, dacă îl iubeşti îl laşi în pace pentru că cineva acolo poate fi cineva mai bun ca tine care îi poate oferi mai mult. Sau îi spui, pentru că nu poţi trăi în incertitudine toată viaţa. Şi dacă îi spui, poate că nu e de ajuns. Ce îţi rămâne să faci apoi? Dai vina pe tine...Dar dacă nu rişti, nu câştigi. Toată viaţa noastră e un risc. Înainte de a lua o decizie trebuie să cântăreşti fiecare consecinţă a mişcării tale. E ca la şah, unde trebuie să anticipezi totul cu şapte mişcări înainte. E ca la război, unde o bombă aruncată aiurea îţi poate aduce victoria sau eşecul. Trebuie să gândeşti înainte de a face ceva sau înainte de a zice. Make love not war, forget about vanities and make out!
       Lumea te vede aşa cum te vezi şi tu. Şi dacă lumea e oarba, lasă lumea! Mergi pe drumul tău! Caută ceea ce este al tău! Dacă vei căuta vreodată ceva despre care nu ai habar dacă există sau nu, s-ar putea să ai norocul de a-l găsi, sau să ai parte de o mare dezamăgire. Sau, acel ceva pe care-l cauţi s-ar putea chiar să existe, dar tu să fii prea orb să-l vezi. De aceea e bine să te uiţi de două ori în acelaşi loc. Niciodată nu ştii când se va decide să apară. Cu toate astea, ignorând valoarea acelui ceva, nu contează de ce ai plecat în căutarea lui, şi nici obiectul în sine, ci drumul parcurs. Ce inseamna acest drum? Stiu ce inseamna pentru mine, dar nu in general. Vă dau un sfat. Niciodată, absolut niciodată, să nu renunţaţi să-l terminaţi şi să vă întoarceţi din drum, pentru că drumul înapoi s-ar putea dovedi şi mai primejdios decât până atunci, ar fi o mare pierdere de timp şi v-ar face tot restul vieţii să rămâneţi cu întrebarea: "Dar dacă aş fi continuat drumul?" Răspunsul la această întrebare nu-l veţi mai fi ştiut niciodată. Unii spun că iubirea este cel mai pur şi cel mai nobil sentiment uman, că este acea stare sufletească în care nu mai vezi lumea, ci doar un singur om, că ai muri în numele lui. Eu vă spun că Iubirea nu are definiţie. Iubirea se simte, nu se cântă, nu se scrie în versuri, nu se exprimă în cuvinte pentru că ne-ar lua mii de pagini, ne-ar lua sufletul încercând să o exprimăm pe toată...Aşa că iubeşte, pentru că asta te defineşte ca fiinţă umană. 


Dă click pe melodia următoare: Holograf - Dragostea mea

SENTIMENT - Moartea lui Sammy

       Spatele meu se jupuia de geaumurile sparte. Era sânge peste tot. Rochia mea neagră mătura cioburile. Eram într-un labirint de sticlă, dar nu vedeam nimic. Mă ghidam după pereţii sparţi de sticlă, care mă omorau la fiecare pas. El venea după mine, sigur pe paşii săi, şi repede. Avea un singur gând: să mă ucidă. Peretele mi-a dispărut. Am vrut să mă aplec, să găsesc urmele lui, dar rănile mi s-au deschis şi mai mult. Am ţipat. Orbeşte şi cu paşi mărunţi şi nesiguri mi-am căutat alt perete de sticlă. El venea alergând către mine. Mă voia moartă. Am găsit. Degetele mi s-au strecurat printre cioburi şi au sângerat. Am continuat să merg. Şi am mers. Mult. Nici măcar el nu-şi mai găsea drumul prin propriul labirint. Eram singură. Auzeam paşii lui dispărând. Auzeam cum sfărâmă cu ciocanul pereţii şi-i transforma în cioburi, peste care nu mai putea trece. Geamul meu nu mă mai tăia. Era drept. Nu-i găseam marginile. M-am oprit. Mi-am odihnit capul de un perete rece. Paşii lui reapăruseră. Mi-am deschis ochii şi am continuat. Peretele se terminase definitiv. Nici cioburi nu mai erau. Mi-am ridicat privirea. Era lumină. Ochii mă dureau. Şi un piedestal de marmură albă.. M-am apropiat. Era o sală de piatră. Pe marmură era...Dean Winchester. Era în lanţuri. Unul îi trecea peste grumaz şi îl sufoca. Nu se mişca delco. Nu respira. "O, Doamne! Te rog, fii în viaţă...". Lângă noi era un butoi plin cu arme medievale. Am luat un ditamai ciocanul. Am zdrobit zalele şi l-am eliberat. Nu respira. Am bătut cu pumnii în pieptul lui. "Respiră, respiră! Te rog, respiră!".
        Am auzit un glas din spatele meu, care mi-a îngheţat sufletul. "Spune-ţi rugăciunea, iubire!" M-am întors cu faţa şi am îngenuncheat. Avea un baros uriaş în mână. A venit mai aproape. L-a ridicat cu ambele mâini deasupra capul şi când era să lovească l-am apucat de glezne şi l-am trântit. Am fugit. De-abia mai puteam respira. Pierdusem mult sânge. Eram pe tocuri şi aveam şi o rochie gotică pe mine. M-a prins din urmă. Am simţit ceva rece pe mijloc şi m-a izbit de podeaua de piatră. A ridicat barosul în aer. "Sammy!" m-a strigat o voce ca de tigru. Era Dean. Dăduse Dumnezeu de se trezise! Dăduse Dumnezeu şi se dăduse jos de pe piatra aia! El s-a oprit. S-a uitat la Dean şi a zâmbit, apoi a coborît barosul cât de tare a putut el. A lovit atât de tare încât până şi sufletul mi s-a făcut fărâme. "Nuuuuuuuuuuuu!" Când a vrut să lovească a doua oară, Dean l-a străpuns cu o suliţă în inimă. A avut grijă să nu cadă peste mine. Îmi amintesc că a venit lângă mine şi m-a luat în braţe. Plângea. "Sammy, Sammy! Nu muri. Sammy, mă auzi? Sam! O să fie bine, Sammy! Uită-te la mine! Nici măcar nu e aşa rău...Bine, Sammy? Sammy? Sam! O să te facem bine, da? O să fii nou nouţă. O să am grijă de tine. O să am grijă de tine. Asta e treaba mea, nu? Să îţi port ţie de grijă...Sam. Sam. SAMMY! Oh, nu, nu, Doamne...! SAMMY!" A ţipat. Este tot ceea ce-mi mai aduc aminte. Apoi am murit. Nu mai era nimeni acolo...Nu mai era nimeni. Doar unul a plâns şi nici nu era real. Nu mai era nimeni... Niciunul.

Back to Black

       Mi-am zis să scriu ceea ce simt pe blog, atâta timp cât sentimentul e proaspăt. IAr acum, când sunt cu degetele pe tastatură, cuvintele parcă mi-au îngheţat. Este un sentiment pe care nu l-am mai avut până acum. Mi s-au întâmplat multe în 18 ani de existenţă şi am fost în stare să le suport pe toate, dar nu am fost proiectată să suport şi asta. Vreau să spun că ... îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Îmi doresc să fi existat o cale să fi dat timpul înapoi şi să repar totul. Aş fi făcut orice pentru asta. Dar nu există. Eu sunt vinovată de iubire, dacă vreţi să-i spuneţi şi aşa. Eu sunt de vină pentru tot. Eu sunt cea care nu merită, nu... A fost o singură frază care nu trebuia rostită niciodată şi care a distrus tot. Cine ar fi crezut că vorbele au o asemenea putere? Nu renunţ la un prieten doar pentru că cineva mi-o cere. Mă simt în momentul ăsta ca şi cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept, ar fi pus-o pe o nicovală, încă bătând, şi ar fi dat cu ciocanul până nu ar mai fi rămas nimic din ea. Şi nu mai pot să scriu, iar eu trăiesc doar ca să scriu. Tremur toată. Mulţumesc celor care s-au jucat cu inima mea ca şi cu o minge de fotbal. Mulţumesc că vă jucaţi cu toţii cu resturile inimii mele. Zăpada nu o să mai fie niciodată albă. Mulţumesc tuturor celor care au încercat să mă aducă în genunchi, ca pe Gulliver în faţa lilliputanilor, ca pe Polifem în faţa lui Odiseu. Respect celui care a şi reuşit fără mari bătăi de cap.
       Mda...Jucaţi-vă toţi cu inima Ioanei. E atât de distractiv! Ea nici măcar nu simte ceva. Ea este din fier. Ioana nu contează. Zăpada nu o să mai fie niciodată albă. E roşie de la sângele ei. Iernile nu vor mai fi niciodată blânde. Dar ce contează...? E doar Ioana.... Hai să ne jucăm cu toţii cu ce simte ea. Şi să nu vă mire că ea nu mai trăieşte. Să nu vă mire că ea este incapabilă pentru viaţă. Să nu vă mire că se simte moartă acum. Poate că îi e mai bine aşa, v-aţi gândit? E doar Ioana.... E ofilită şi ce se întâmplă, oare, cu florile când se ofilesc? A ars. Şi ce se întâmplă cu lumânările arse? A explodat. Şi ce se întâmplă cu stelele moarte? E doar Ioana. Hai să ne jucăm cu toţii cu ce a mai rămas din ea. E doar Ioana....Şi nu are bani de Diazepam....E doar Ioana...


Şi ca să vă daţi seama cum mă simt acum, accesaţi următoarele linkuri: Amy Winehouse - Back to Black şi Mary J. Blige - No more drama

Children of Men

       "Children of Men" este o coproducţie cinematografică englezo-americană, adaptată după romanul omonim al lui P.D. James. Filmul este regizat de Alfonso Cuaron. Printre actori se numără Clive Owen, Clare Hope Ashitey, Juliane Moore şi alţii.
       Filmul a avut un buget de 37 milioane de lire şi a încasat 76 milioane lire.
       Acţiunea începe cu vestea morţii celui mai tânăr om de pe planetă, "Baby" Diego, în vârstă de 18 ani, care fusese înjunghiat pentru că refuzase să semneze un autograf. Guvernul Marii Britanii încă are guvern, dar este cotropit de căutătorii de la azil. Ca răspuns, a devenit un stat puternic militarizat, iar trupele britanice fac ronduri şi îi arestează pe toţi imigranţii. Răpit de un grup de imigranţi, Theo Faron, fost activist, actual birocrat, ajunge la şefa găştii, soţia sa Julian Taylor (Julianne Moore). Cei doi s-au despărţit la moartea fiului lor, Dylan, care a murit din cauza unei pandemii de gripă, declanşată în 2008. Julian îi oferă bani lui Theo pentru a face rost de nişte acte gen paşaport pentru refugiata Kee (Clare-Hope Ashitey), pe care Theo le obţine de la vărul său, Nigel (Danny Houston), ministru al guvernului. Dar hârtiile cer ca refugiata să fie însoţită, aşa că Theo acceptă să o acompanieze, în schimbul a mai mulţi bani. Luke, un membru al grupului, îi conduce cu maşina pe Theo, Kee, Julian şi Miriam, un fel de moaşă, până la coastă, la o corabie. Pe drum sunt prinşi în ambuscadă de către un grup înarmat, iar Julian este împuşcată mortal. Doi ofiţeri le opreşte maşina, însă Luke îi omoară pe amândoi şi reuşesc să ajungă la adăpostul grupului.
       Aici, Kee îi dezvăluie lui Theo că este însărcinată, deşi întreaga omenire fusese cuprinsă de infertilitate de aproape două decenii, şi că Julian îi spusese că poate avea încredere în Theo. Ea intenţiona să o dea pe Kee pe mâna unui grup de savanţi care se ocupau cu vindecarea de infertilitate, grup numit "Human Project" ("Proiectul Uman"), a cărui bază se presupunea a fi în Azore. Luke îi propune lui Kee să rămână în Anglia, iar ea este de acord. Mai târziu în noaptea aceea, Theo se trezeşte şi-l aude pe Luke vorbind celorlalţi membri. Descoperă că moartea lui Julian fusese aranjată de ei, pentru a putea folosi copilul lui Kee ca un suport pentru întreaga revoluţie ce urma să vină. Theo le trezeşte pe Kee şi Miriam, fură o maşină şi scapă ascunzându-se în pădure, la un prieten bun, hippiotul Jasper Palmer (Michael Cane). Cei doi elaborează un plan pentru îmbarcarea la bordul navei "Tomorrow", ce aparţinea grupului "Human Project", care avea să acosteze undeva în afara ţărmului din cauza divergenţelor de la ţărm, lângă tabăra de refugiaţi. Jasper îi propune lui Syd (Peter Mullan), paznicul taberei, să-i bage şi pe ei înăuntru. Grupul de la care scăpaseră le ia urma şi ajung la puţin timp după ce Theo şi fetele plecaseră. Jasper este împuşcat, ceea ce-l oripilează pe Theo, care vede toată scena din apropiere, înainte de a scăpa cu Miriam şi Kee.

Imagine din film. Londra în 2027

       Mai târziu, se întâlnesc cu Syd, care-i infiltrează în tabăra Bexhill, ca prizonieri falşi. Când Kee începe să aibă contracţii în autobuz, Miriam începe să se comporte ca o maniacă religioasă pentru a distrage atenţia unui paznic. Aceasta este luată imediat şi asfixiată. Theo şi Kee ajung în tabară, unde condiţiile sunt groaznice. Întâlnesc o ţigancă româncă pe nume Marichka (Oana Pellea), care le oferă adăpost, unde Kee dă naştere unei fetiţe. A doua zi, Syd îi găseşte pe Theo şi Kee, şi consideră că ei au de-a face cu crimele celor doi poliţişti şi ameninţă că-i va preda, pentru o recompensă. De asemenea, îi înştiinţează că începuse deja războiul între armată şi refugiaţi. Ei îl atacă pe Syd şi reuşesc să fugă. Prinşi între refugiaţi şi armată, Luke pune mâna pe Kee. Theo dă de Kee şi de fetiţa ei într-un bloc care se află sub bombardamentul. Luptătorii, acum conştienţi de prezenţa unui copil, încetează focul, lăsându-i pe Theo, Kee şi fetiţa să plece.
       Marichka îi conduce la o barcă din canalizare, dar refuză să se ducă cu ei. Pe măsură ce Theo vâsleşte, Kee descoperă că fusese împuşcat. Amândoi sunt martorii unui bombardament aerian al armatei asupra taberei Bexhill, iar Theo îi spune că-şi va boteza fiica Dylan, după băieţelul mort al lui Theo. Theo îşi pierde cunoştinţa pe măsură ce vaporul "Tomorrow" se apropie de ei prin ceaţa groasă.

       Mie m-a plăcut mult filmul acesta şi am plâns mult la el, nu pentru că a murit Theo, ci pentru că erau bombardamente şi mă gândeam cum ar fi fost dacă el le-ar fi găsit pe Kee şi fetiţă moarte în blocul acela. Îmi imaginam eu cum ar fi fost să fi pierdut pe cineva drag la un cutremur sau într-un bombardament şi să moară în braţele mele şi eu să nu pot face nimic. Am adormit cu această idee în minte şi mi-a dat coşmaruri, care m-au făîcut să plâng de nu mai ştiam de mine. Eu nu aş putea trăi dacă aş şti că mi-a murit în braţe sau dacă am ajuns prea târziu acolo. Am plâns mai mult la filmul ăsta, mult mai mult decât la "Inteligenţă Artificială". Acum, eu nu mă aşteptam ca să avem o prezenţă românească în film: Marichka, interpretată de Oana Pellea. A fost superbă. Nu a rostit o boabă de engleză şi le-a oferit lui Theo şi Kee ajutorul de care aveau nevoie. A fost absolut superbă şi m-a făcut să mă simt mândră că sunt româncă. Filmul ăsta este absolut genial. După părerea mea, trebuia să fi câştigat Oscarul, la care a fost nominalizat la trei categorii: Cel Mai Bun Scenariu, Cea Mai Bună Cinematografie şi Cel Mai Bun Montaj. A fost nominalizat la Premiile BAFTA, câştigând Cea Mai Bună Cinematografie, Cea mai Bună Producţie, şi la trei Premii Saturn, câştigând Cel Mai Bun Film Ştiinţifico-Fantastic.
       Pentru cine vrea să citească şi cartea (adică şi eu), este scrisă de P.D. James şi la noi este cu titlul de "Fiul Omului", costă 25 de lei de la Editura RAO. Eu, sincer, tocmai am căutat pe situl celor de la RAO şi nu am găsit-o, dar am găsit-o pe alte site-uri de comandat cărţi. Uitaţi aici una dintre ele: Libraria Eminescu online. Sper ca şi cartea să fie la fel de bună ca şi filmul. Filmul merită văzut.
     Informaţiile au fost preluate de pe Wikipedia, imaginile de pe Deviant Art şi Google Image. Nu deţin niciuna.

Theo, Kee şi Marichka

Luptătorii, acum conştienţi de prezenţa unui copil, încetează focul, lăsându-i pe Theo, Kee şi fetiţa să plece.

Poveste cu final fericit:)))=)))))

       A fost odată ca niciodată, departe de tot, după cele mai albastre mări, după cele mai întinse câmpii, după cei mai întunecaţi codri, după cei mai înalţi munţi, un regat atât de superb, încât nici un munte de diamant nu i se putea împotrivi la strălucire. Şi acest regat, atât de fastuos şi de puternic, era condus de o prinţesă pe măsură, Prinţesa M., care-şi iubea supuşii mai ceva decât pe sine şi care o iubeau, dar ea nu cunoscuse deloc dragostea adevărată. Şi ce se gândi Prinţesa M. într-o zi? Să organizeze un turnir. Nu va acorda mâna ei celui mai puternic, nici celui mai bogat din regatele din jur, nici celui care avea să câştige turnirul, ci voia doar să vadă cât de om este fiecare. Toţi prinţii fuseseră trimişi în regatele lor fără niciun răspuns, fără niciun cadou. Nu fusese convinsă de nimeni. Credea că avea să moară fără a fi cunoscut vreodată iubirea. Dar, într-o noapte, oare ce idee o trăzni pe Prinţesa M.? Să se deghizeze în fată săracă şi să se prezinte la curţile tuturor prinţilor, pentru a le propune să se căsătorească cu ea. Voia să vadă dacă ei puteau vedea după aparenţe. Niciunul însă nu îi făcuse pe plac. Unii nici măcar nu voiseră să o primească în audienţă, alţii nici nu se uitară la ea, alţii îi râseră în nas când o văzură atât de ponosită: "Ce? Cu tine? Eu sunt prinţ". După ce parcursese toate regatele, Prinţesa M. era şi fericită, şi tristă în acelaşi timp. Fericită că avusese norocul să nu se mărite cu niciunul dintre acei oameni haini, tristă pentru că nu găsise încă dragostea adevărat. "Eu nu am să iubesc pe nimeni, niciodată", se bocise ea în întuneric când ajunse acasă. Adormi. În vis îşi dădu seama că mai era un regat, care nu mai era vizitat de nimeni din afară pentru că era atât de sărac. Prinţesa se duse într-acolo deghizată. Prinţul S. o primise. Prinţul era îmbrăcat ca şi un om de rând din regatul ei, iar asta îi plăcuse mult. Prinţul o primi şi-i oferise adăpost şi un castron de supă caldă. Fusese darnic cu ea. Prinţul o întrebă pentru ce venise de atât de departe? Şi se întreba ce avea să-i ceară.
       - Vreau să mă căsătoresc cu tine, spuse ea.
       Prinţul zâmbi.
       - Te-ai căsători cu un om pe care nu-l cunoşti? Pentru asta ai venit tu aici?
       - Cred că te cunosc destul de bine, după felul în care m-ai tratat.
       - O să vorbim de dimineaţă, sunt obosit. Femeile or să-ţi arate unde e baia şi o să-ţi dea haine curate.
       A doua zi de dimineaţă, prinţul voia să afle mai multe despre această fată misterioasă. Prinţesa M. coborâse la micul dejun. Prinţul S. rămase uimit de furmuseţea ei. Nu purta nimic fastuos, doar nişte haine decente, dar acum nu mai avea părul îmbâcsit şi nici faţa murdară de tăciune. Era absolut superbă. Părul ei auriu strălucea mai ceva ca cel mai frumos asfinţit de soare. Şi zâmbetul, ah zâmbetul! Se topise complet.
       - Deci? zâmbi ea.
       - Eşti frumoasă.
       Prinţesa M. pufni în râs.
       - Nu la asta mă refeream. Te căsătoreşti cu mine?
       - Da.
       - Perfect.
       - Dar cine eşti?
       - Sunt Prinţesa M.

Prinţesa M.

       Şi rămase stabilit. Prinţesa M. se reîntoarse în regatul ei, ca să facă pregătirile de nuntă şi să-şi pună zestrea la punct. Iar peste 3 luni de zile, îl înştiinţă printr-o scrisoare pe Prinţul S. că e gata de nuntă şi când poate să vină? Dar în loc de răspuns de la Prinţul S, se trezi peste două săptămâni cu o scrisoare de la o anume Klepsiela care-i scrise: "Care-i treaba ta cu Prinţul S.? Eu stau de 3 luni în casa lui S. şi nu cred că o să plec prea curând, heheheh! Şi sunt de 3 luni cu el, hehe! Aşa că gata! Să ştii că Prinţul S. m-a pus să-ţi scriu, ca să-mi dau seama că nu are nicio treabă cu tine!"=)))))) şi acum Prinţesa M., furioasă, spuse: "Doamne, ce dobitoc!:))) şi îi trimise Klepsielei o scrisoare.... o scrisoare. În care-i spuse: "Klepsiela, dragă, pârâtul aici de faţă, pe numele lui întreg Prinţul S., pentru prieteni, Sissy, a promis acum trei luni de zile că mă ia de nevastă cu tot fastul cuvenit. Acuma, se pare că amândouă am fost minţite. Dacă te simţi aiurea, să ştii că porţile regatului meu îţi sunt mereu deschise. Te aştept!". Prinţesa M. îşi despachetase toate lucrurile şi începuse să bocească că uite cât de prost e, că eu sufăr, că-mi făcusem planuri, ooooooof! Şi atunci, de după uşă, apăruse Co., care îl prezentă pe cel mai frumos fecior din regat, cântăreţ din burta mamei lui, şi pe fratele acestuia, toboşar vestit, amândoi cu nume de Mars. Jared cel Frumos şi Shannon cu muşchi, care-i făcuseră mare plăcere Prinţesei M. Într-una din zile, nu mult după aceea, Klepsiela bătu la uşa palatului. I se deschise ceva mai târziu, pentru că M. şi Jared cu părul de foc se aflau într-o poziţie...neprimitoare.:)))) Dar Klepsiela nu venise singură. Ci venise cu Ben "al naibii de frumos" Barnes, ca să-i ţină companie plăcută. Şi trăiră feiciţi până la adânci bătrâneţi: M., Co. şi Klepsiela, Jared, Shannon şi cu Ben. Uneori se mai încurcau între ei:)))))=))))), dar nu mai spuneţi nimănui, cam ca politicienii în partide=))))).

De astăzi

       Astăzi m-am decis că sunt frumoasă. Am decis să nu îmi mai pese de ceea ce zic ceilalţi. De astăzi nu mai sunt urâtă. De astăzi nu mai sunt proastă (deşi ştiu mult mai multe decât mulţi dintre cei de vârsta mea). De astăzi nu mai sunt grasă. De astăzi sunt cine vreau eu să fiu. De astăzi fac ceea ce vreau eu. De astăzi nu îmi mai pasă de toţi retardaţii. De astăzi îmi pasă doar de mine. De astăzi sunt egoistă. De astăzi puteţi să vă duceţi dracului toţi cei care mă urâţi. De astăzi sunt optimistă (de fapt, am fost dintotdeauna). De astăzi nu mă mai uit la trecut. De astăzi nu îmi mai pasă, deşi asta înseamnă să-mi calc pe inimă...

SENTIMENT

Nu există cuvânt ca "iubit". Iubirea nu are timp trecut.
Dacă încetezi vreodată să iubeşti pe cineva, atunci
niciodată nu l-ai iubit cu adevărat.

       Am fost singur printre stele. Simţeam cum privirile oamenilor şi Universul mă apăsau. Inima mă durea. Pentru mine era întuneric peste tot. Niciun soare nu mă putea lumina. Apoi, ai venit tu, lumină, şi tot întunericul care mă bântuia a fugit pe vecie. Inima mi s-a înzdrăvenit, iar oamenii îmi par prieteni toţi acum. M-ai schimbat. Ai venit tu, fericire, şi m-ai făcut să uit de durere, m-ai făcut să uit de material şi Univers. Ţi-aş spune mai mult, dar nu sunt îndeajuns de multe cuvinte ca să pot descrie ceea ce simt. Simt fericirea, simt iubirea ca şi cum ar fi în mine de când sufletul mi-a fost creat, iar răutatea şi durerea mea au dispărut, ca şi cum n-ar fi existat vreodată.
       Când ai plecat, ai luat totul cu tine. Inima, sufletul, totul...Şi acum a mai rămas doar o inimă de rezervă care se zbate non-stop să rămână în via-ţă...Simt că înnebunesc când nu te văd şi simt că mor când ştiu că nu mai eşti al meu...că nu te pot atinge, sau săruta...Dacă aş fi ştiut că e ultima dată când te văd, atunci te-aş fi strâns în braţe şi nu ţi-aş mai fi dat drumul niciodată. Doar dacă aş fi ştiut... atunci te-aş fi sărutat până aş fi murit în braţele tale. Dacă aş fi ştiut... Te rog, spune-mi că nu ai plecat din vina mea!

O, drag Proteus! Dragostea-i tiranul

Ce m-a smerit atât, încât îţi spun

Că nu-i mai grea pedeapsă ca a ei,

Cum nu e nici mai mare fericire

Decât a-i fi supus. Nu mai vorbesc

Decât despre iubire şi-al ei nume

Îmi ţine loc de masă şi de somn...

I follow,
I follow you....

        Crezi că mie nu mi-a fost dor să te ţin din nou în braţe? Să te sărut şi să-ţi spun cât de mult te iubesc, că inima mea funcţionează la capacitate maximă şi că nu-mi mai pulsează sânge în vene, ci mă otrăvesc cu iubire? Crezi că nu mi s-a rupt inima în mii de bucăţi, când am fost nevoită să-ţi spun minciunile acelea? Cum crezi că m-am simţit când te-am văzut că plângi pentru mine? Nimeni nu a făcut asta vreodată. Fiecare moment departe de tine a fost lung cât un secol pentru mine. Nici măcar un vampir nu ar putea îndura asta şi ei pot supravieţui o eternitate fără să vadă lumina zilei. Eu nu pot supravieţui fără tine şi asta te face mai importantă decât o stea ce oferă lumină, căldură şi viaţă planetelor din jur. Pentru mine tu eşti universul meu, eşti viaţa mea. Dacă ai dispărea acum, aş naviga fără oprire până la capătul Universului, oriunde ar fi acesta şi aş colinda o infinitate de dimensiuni paralele, numai ca să te găsesc. Dacă ai muri, eu aş fi în momentul următor lângă tine pentru o veşnicie. Tu înţelegi, iubirea mea, ce însemni pentru mine?
       Nu ştiu să-ţi spun cât de mult te iubesc, pentru că nu pot să măsor acea columnă fără de sfârşit, aşa cum nu se poate măsura numărul picăturilor de apă dintr-un ocean. Sunt doar Odiseu, lume, care a avut nenorocirea să audă cântecul celei mai frumoase sirene.

Dar nu înţelegi că ochii lui sunt hrana

Vieţii mele? Milă n-ai, când ştii

Că mă usuc de dor, de-atâta vreme;

O, de-ai cunoaşte patima iubirii,

Ai încerca mai bine să faci focul

Cu gheaţă şi zăpadă, mai curând,

Decât să vrei să potoleşti cu vorbe

Văpaia dragostei.

...................................................

Cu cât încerci să-l stingi, cu-atâta creşte.

P.S.: Acestea sunt citate din romanul meu. Vă rog să le trataţi ca atare. Versurile îi aparţin lui William Shakespeare.

Această poză îmi aparţine.